Părinte Petru, în parohia noastră există obiceiul ca după Liturghia de duminică să facem şi o agapă frățească, la care participau majoritatea celor prezenți. Acum, din cauza pandemiei, această agapă a fost suspendată pe un termen nedeterminat. Credeţi că este important să găsim un substitut pentru agapă, pentru a urma vechea tradiţie apostolică sau nu e cazul să ne legăm de acest element, considerat de cei mai mulţi, neactual şi lipsit de importanţă?
1. Într-adevăr, în epoca apostolică Liturghia era legată de o „masă frățească a iubirii”, de unde şi numele de „agapă”. Despre acest lucru am scris pe scurt în cartea mea „Liturghia Ortodoxă: istorie şi actualitate”, Ed. 2013, pp. 25-27. De fapt, agapele nu sunt nici pe departe o invenţie creştină, ci sunt o urmare a meselor frăţeşti ale iudeilor (birkat ha-mazon) care, mai ales în comunităţile de la Qumran, aveau o conotaţie mistică specială. În aceeaşi perioadă erau foarte cunoscut şi răspundit aşa-numitul „symposium-ul” greco-roman (συμπόσιον de la συμπίνειν = a bea împreună), care era un fel de „banchet de club” la care se adunau oamenii cu anumite interese şi, unde, după mâncare, se discuta şi se bea după un anumit protocol. Culmea este că acest symposium greco-roman a influenţat chiar şi mesele iudaice – inclusiv Cina cea de Taină –, unde se practica servirea a patru pahare de vin (amestecate cu apă), dar într-o anumită ordine protocolară şi cu anumite urări care, la păgâni aveau forma unor rugăciuni către zei, iar evreii le-au adaptat la teologia monoteistă iudaică. Cel mai des, anume ultimul pahar avea rolul de libaţiune, lucru care s-a întâmplat şi la Cina cea de Taină, unde abia paharul „de după cină” (I Cor. 11:25) a fost sfinţit şi oferit ca Sânge al lui Hristos.
2. În primele comunităţi creştine, esenţa acestor mese frăţeşti a fost păstrată, dar mai multe forme ale ei au fost adaptate la învăţătura şi practica creştină.
a) În primul rând la ea puteau participa doar cei botezaţi, indiferent de clasa socială sau culturală, iar scopul („interesul de club”) era ca ei „să celebreze moartea şi învierea Domnului, până ce Acesta va [re]veni” (cf. I Cor. 11:26);
b) După tradiţia timpului (cu rădăcini precreștine) agapa, care de obicei era o cină (căci doar atunci oamenii se puteau aduna într-un număr mai mare), premergea euharistia. Cu alte cuvinte, oamenii se împărtăşeau deja sătui şi, mai degrabă, preferau să nu mai mănânce nimic după împărtăşanie, pentru a arăta că după ce l-au primit pe Hristos nu mai au nevoie de nimic altceva;
c) Mâncarea şi băutura erau aduse de fiecare după putere, dar, în cele din urmă, toţi trebuiau să mănânce egal. Principiul nu era întotdeauna respectat şi unii care aduceau mâncarea nu doreau să se împartă cu cei care nu au adus nimic, iar alţii care erau mai flămânzi, mâncau cu nesaţ şi nu se preocupau dacă va ajunge ceva şi altora sau nu. Această situație a început să creeze probleme chiar în comunităţile apostolice (vezi I Cor. 11:17-22) şi, în general, observăm că majoritatea mențiunilor despre agapă, începând cu cele biblice şi terminând cu cele patristice şi sinodale din sec. IV, vorbesc despre agape doar în termeni negativi!
3. Deja pe la jumătatea sec. II, aşa cum vedem din mărturiile Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Apologia I, cap. 65 şi 67), dar probabil chiar mai devreme, când s-au declanșat primele persecuții în masă (sub Domițian: anii 81-96), sinaxa euharistică a început să se săvârşească dimineaţa, înaintea agapei, iar masa frățească era considerată o etapă secundară, care de multe ori nici nu se putea organiza, şi se limita la împărţirea de către diaconi a ajutoarelor (inclusiv la casele celor care nu au putut veni). Contextul persecuţiilor, dar şi disciplina pe care o asigura această rupere a euharistiei de agapă, a făcut ca Biserica să adopte această situație ca normă. Pe de o parte, s-a interzis desfăşurarea agapelor în biserică (Can. 28 Laodiceea – anul 364), ceea ce arată o rupere clară de euharistie, iar pe de altă parte, s-a instituit regula ajunării pre-euharistice (Sinodul de la Hippone – 393 şi Cartagina – 419).
4. Agapele în sine niciodată nu au fost interzise, iar pentru călugării eremiți, acestea erau singurele mese comune care se organizau cu ocazia liturghiilor duminicale şi praznicale. Şi până astăzi, tipicul leagă liturghia euharistică de masă, iar în mănăstiri biserica şi trapeza sunt legate între ele (şi de multe ori stau faţă în faţă). Iată de ce,
a) atunci când regula postului impune o singură masă – seara, şi Liturghia se face seara, imediat înaintea cinei, pentru că însăşi împărtăşirea matinală ar însemna încălcarea postului;
b) atunci când regula postului interzice orice masă, ziua respectivă devine automat „zi aliturgică”;
c) dacă Liturghia se săvârşeşte dimineaţa (adică nu este unită cu Vecernia), înseamnă că tipicul permite două mese pe zi: una după Liturghie şi alta după Vecernie, deşi, în anumite comunităţi monahale, una din aceste mese poate fi considerată facultativă.
5. În concluzie, a organiza o masă după Liturghie este un lucru nu doar permis şi frumos, ci şi firesc; doar că acest firesc de odinioară nu este posibil oriunde şi oricând, şi a rămas vizibil doar în mănăstiri. Iar dacă în parohii pot fi organizate astfel de mese, ele trebuie să urmeze acelaşi duh ca şi în mănăstiri, fiind făcute cu bună rânduială, cumpătare şi – în mod obligatoriu – însoţite de un „cuvântul de folos” (citit sau vorbit).
6. Dacă în perioadă de pandemie (şi nu numai) organizarea agapelor este imposibilă, acest lucru nu ne îndepărtează cu nimic de duhul apostolic al Liturghiei, care oricum nu punea accent pe aceste mese şi ele nu aveau un rol sacramental; ca dovadă la ele slujeau nu episcopii sau preoţii, ci diaconii (şi diaconiţele). Deci, în societatea contemporană, unde nu există necesitățile şi rânduielile sociale ale lumii antice şi nici măcar cele din mănăstirile de astăzi, nu cred că trebuie să inventăm ceva care să înlocuiască masa de după Liturghie. Până la urmă, masa trebuie privită doar ca un prilej de comunicare, dar mai presus de aceasta este comuniunea euharistică. Şi dacă există şi alte modalităţi (inclusiv virtuale) de a comunica cu credincioșii pentru a-i asculta şi ale le împărtăşi un cuvânt duhovnicesc, aceasta ar putea chiar să aducă mai bună rânduială în parohie şi va exclude orice posibilitate ca cineva să vină la biserică mai mult pentru mâncarea stricăcioasă de după slujbă decât pentru „pâinea vieţii” care se dă la euharistie.
7. Dacă există familii nevoiașe, preotul le poate vizita acasă: se poate ruga cu ei, îi poate împărtăşi (dacă aceştia nu pot veni la biserică), poate sta cu ei la masă şi discuta cu ei tot ce e nevoie. Până la urmă, aceasta va fi o manifestare mai mare a dragostei (în gr. agape) din partea preotului şi a celor care-l ajută în această slujire filantropică şi pastorală.
|
