Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra organizării Sinoadelor Ecumenice, voi reda, conform actelor oficiale ale sinoadelor şi descrierilor istorice *, unele informaţii pe care le-am considerat relevante pentru problematica Sinodului Panortodox din Creta şi perspectivele recunoaşterii/receptării lui. De exemplu:
Sinodul I Ecumenic
A fost organizat de Constantin cel Mare în palatul împărătesc din Niceea, între 14 iunie şi 25 august anul 325. Preşedinte onorific al Sinodului a fost însuşi împăratul, dar lucrările propriu-zise au fost conduse de câţiva preşedinţi (proedrois): Osie de Cordoba (care era principalul consilier al împăratului şi a semnat primul lucrările Sinodului), Eustaţiu al Antiohiei şi Eusebiu al Cezareei (tot un apropiat al împăratului). Delegații papei Silvestru (4 episcopi şi 2 preoţi) au pus a doua semnătură, dar fără să se implice serios în dezbateri. Iniţial la Sinod au participat vreo 250 de episcopi, iar spre sfârşit numărul lor a crescut până la 318. Aceştia constituiau 1/6 din tot episcopatul creştin de atunci (aproximativ 1000 de episcopi în Răsărit şi vreo 800 în Apus).
Sinodul II Ecumenic
A fost organizat la Constantinopol de către Teodosie I cel Mare în perioada mai-iulie 381. Împăratul nici nu l-a anunţat pe papa Damasius despre organizarea Sinodului şi, prin urmare, la şedinţe au participat doar 150 de episcopi din Răsărit. Lucrările au fost prezidate de Meletie al Antiohiei (care a murit chiar în timpul Sinodului), apoi de Grigore din Nazianz (care a fost nevoit să se retragă după câteva zile), fiind încheiate de Nectarie al Constantinopolului. Deşi episcopii apuseni n-au participat la Sinod, acesta a fost întotdeauna recunoscut şi acceptat de Biserica Romei.
Sinodul III Ecumenic
Sinodul de la Efes, ţinut în iunie-septembrie 431, a fost convocat de împăratul Teodosie cel Mic pentru Praznicul Cincizecimii. Au mai trecut însă alte 16 zile până când Chiril al Alexandriei a deschis lucrările Sinodului (pe 22 iunie), fără să-i aştepte pe cei absenţi. Cei 3 delegaţi ai papei Celestin au ajuns abia la a doua sesiune, pe 10 iulie, iar Ioan al Antiohiei cu alţi 33 de episcopi sirieni, ajunşi la Efes pe 26 iunie, n-au participat la Sinodul prezidat de Chiril, ci au organizat un sinod alternativ, la care s-au alăturat şi alţi 9 episcopi care-l susţineau pe Nestorie. În cele din urmă, după ce a poruncit înlăturarea lui Chiril de la Sinod şi arestarea lui Nestorie, împăratul a aprobat hotărârile Sinodului de la Efes. Condamnarea lui Nestorie a fost semnată de aproape 200 de episcopi, dar la ultimele şedinţe au participat un număr mai mic.
Interesant că, în lipsa episcopilor antiohieni, Sinodul de la Efes a conferit autocefalie Bisericii din Cipru, care până atunci depindea de Antiohia.
Sinodul IV Ecumenic
Acesta s-a ţinut la Calcedon (astăzi parte a Istanbulului asiatic), fiind convocat de împăratul Marcian la Niceea, dar înainte de deschidere a fost transferat mai aproape de Constantinopol, pentru a fi controlat de împărat. Lucrările s-au desfăşurat pe durata a 17 şedinţe, între 8 şi 31 octombrie 451. Primele două şedinţe au fost conduse de generalul (magister militum) Anatolie, de prefectul Orientului Paladie şi de prefectul Constantinopolului (praefectus urbis) Taţian. Următoarele două şedinţe au fost conduse de episcopul Pascasin de Lilibeo, delegat al papei Leon cel Mare, împreună cu episcopul Lucenţiu. Patriarhul Anatolie al Constantinopolului s-a implicat mai serios abia începând cu şedinţa a cincea, la presiunile împăratului, care dorea cât mai repede aprobarea unui horos dogmatic în spiritul mărturisirii papei Leon.
Numărul maxim de participanţi la unele şedinţe a fost de 630 de episcopi, deşi horosul dogmatic a fost semnat doar de 454 de episcopi. Aceasta s-a întâmplat la şedinţa a 6-a din 25 octombrie, prezidată de împăratul Marcian însuşi, care s-a adresat sinodalilor în latină şi în greacă, prezentându-se ca „noul Constantin”, iar pe soţia sa Pulheria ca „noua Elenă”.
Deosebit de interesante sunt hotărârile de la şedinţele a 8-a (în traducerea latină a 7-a) şi de la ultima, a 17-a (în unele traduceri latine a 16-a, iar în altele inexistentă).
Încă la al III-lea Sinod Ecumenic (când Antiohiei i s-a luat Ciprul), patriarhul Juvenalie al Ierusalimului pretindea, pe lângă Palestina să mai aibă Arabia şi Fenicia. Dar în urma unei înţelegeri cu patriarhul Maxim al Antiohiei, Arabia (inclusiv Qatarul de astăzi) şi Fenicia au rămas în jurisdicţia Antiohiei, lucru care a fost confirmat la a 8-a şedinţă a Sinodului IV Ecumenic.
Un pic mai complicată este istoria ultimei şedinţe, la care s-a dat Canonul 28, ca extensie a Canonului 3 de la Sinodul II Ecumenic. Acestea confereau scaunului de Constantinopol drepturi asemănătoare cu cele ale Romei Vechi, în baza noilor condiții politice. Iată ce spune textul:
“Urmând întru totul hotărârilor Sfinţilor Părinţi şi cunoscând canonul abia citit al celor 150 de Dumnezeu preaiubitori episcopi, care s-au întrunit în împărătescul Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, fostul împărat de pioasă amintire, aceleaşi le hotărâm şi le statornicim şi noi, despre privilegiile preasfintei Biserici a aceluiaşi Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce şi scaunului Romei vechi Părinţii după dreptate i-au conferit întâietatea pentru că cetatea aceea era cetate împărătească. Şi cei 150 episcopi preaiubitori de Dumnezeu, îndemnaţi de acelaşi ţel, au dăruit privilegii egale Preasfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a onorat cu tronul împărătesc şi cu senatul, şi care a dobândit privilegii egale cu ale vechii Rome împărăteşti; întocmai ca şi aceea să se facă de mare şi în lucrurile cele bisericeşti, fiind a doua după aceea. De asemenea [s-a hotărât] ca mitropoliţii diecezei Pontului, a Asiei şi a Traciei, precum şi episcopii din ţinuturile barbare ale diecezelor numite mai înainte, să se hirotonească de către pomenitul preasfânt scaun al Preasfintei Biserici din Constantinopol; şi fiecare mitropolit al diecezelor pomenite, împreună cu episcopii din mitropolie, hirotonind pe episcopii din mitropolie după cum se rânduieşte prin dumnezeieştile canoane; iar mitropoliţii pomenitelor dieceze să fie hirotoniţi, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul Constantinopolului, după ce potrivit obiceiului s-au făcut alegeri unanime şi i s-au adus lui la cunoştinţă”.
Episcopul Lucenţiu era convins că sinodalii urzeau această hotărâre (în special trecerea celor trei provincii sub Constantinopol) la presiunile împăratului. De aceea, delegatul papal a ieşit de la şedinţă, iar Roma niciodată n-a recunoscut Canonul 28 de la Calcedon.
În mod evident, condițiile politice actuale fac Canonul 28 nevalabil (întrucât Constantinopolul nu mai este capitală a Imperiului creştin, Pontul şi Asia sunt ocupate de musulmani, iar Tracia este împărţită între Bisericile Greciei şi Bulgariei). Însă Patriarhia Constantinopolului (aşa cum face şi Vaticanul), neglijează legătura dintre „primatul onorific” şi condiţiile politice care i-au conferit întâietatea, iar „ţinuturile barbare” le extinde nu doar la Pont, Asia şi Tracia, ci la toată diaspora care locuiește în afara teritoriului Bisericilor Autocefale.
Apropo, la aceeaşi şedinţă a 18-a (a 17-a), delegaţii latini au citat Canonul 6 al Sinodului I Ecumenic cu adaosul: „ecclesia Romana semper habuit primatum”. Constantin Notarul însă a citat originalul grecesc din care lipseşte prevederea unui primat permanent al Romei.
Sinodul V Ecumenic
Acesta a fost convocat de împăratul Iustinian cel Mare la Constantinopol, dar el însuşi n-a participat la nici o şedinţă, iar delegaţii săi, de fiecare dată, cereau permisiunea episcopilor de a asista, pentru a sublinia neimplicarea curţii imperiale în trebuirile bisericeşti, deşi aceasta era evidentă şi a marcat întreg parcursul Sinodului şi al vieţii bisericeşti din acea perioadă. Lucrările s-au extins în 8 şedinţe, între 5 mai şi 2 iunie 553.
Au participat 153 de episcopi dintre care: 83 din partea Patriarhiei Constantinopolului, 10 din partea Alexandriei, 39 din partea Antiohiei, 5 din partea Ierusalimului, 9 din partea Illyricului (dependent de Roma) şi 7 din Africa de Vest (dependentă tot de Roma). Papa Vigiliu, deşi se afla la Constantinopol şi a fost de nenumărate ori invitat să participe, a refuzat categoric acest lucru. Pe lângă ezitarea de a condamna „cele trei capitole”, papa insista să fie chemaţi şi alţi episcopi din Italia, pentru o mai mare reprezentare a Bisericii Apusene. Curtea imperială a refuzat această cerere a papei, amintindu-i că şi la celelalte Sinoade Ecumenice delegaţii din Apus erau în minoritate, iar o eventuală reprezentare egală a episcopatului ar însemna nu un număr egal de episcopi din Răsărit şi Apus, ci un număr egal de episcopi din toate cele 5 patriarhii (pentarhia).
La şedinţa a 7-a (din 26 mai) papa a transmis Sinodului, prin ipodiaconul său Servusdei, o scrisoare („Constitutium I”) ca variantă de compromis pentru „cele trei capitole”, dar sinodalii au respins-o. La ultima şedinţă din 2 iunie hotărârea dogmatică a fost semnată de 152 de episcopi, la care s-au alăturat mai târziu alţi 16 episcopi. De asemenea s-au formulat 14 anatematisme, care în mare parte repetau „mărturisirea de credinţă” a împăratului Iustinian (din 551). Papa Vigiliu a semnat actele Sinodului abia pe 23 februarie 554, după care i s-a permis să meargă la Roma. Pe drum, la Siracuza, a murit în data de 7 iunie 555.
Este interesant că şedinţele Sinodului n-au fost conduse de un singur ierarh, ci de un prezidium alcătuit din: Eutihie al Constantinopolului, Apolinarie al Alexandriei, Domnin de Theopolis din partea patriarhului Antiohiei şi, pe rând, episcopii Ştefan, Gheorghe şi Damian din partea patriarhului Eustochie al Ierusalimului.
Sinodul VI Ecumenic
A fost convocat de împăratul Constantin al IV-lea în Constantinopol. Conciliul a avut 18 şedinţe, în perioada 7 noiembrie 680 – 16 septembrie 681 (cu o pauză între 26 aprilie şi 9 august), desfăşurându-se în sala cu turle a palatului imperial. Împăratul însuşi a prezidat 12 şedinţe (primele 11 şi ultima), iar celelalte 6 au fost conduse de doi patricii şi doi consuli imperiali: Constantin, Anastasie, Polieuct şi Petru.
Papa Agaton a fost reprezentat de doi preoţi şi un diacon. În rest, la Sinod au participat de la 43 de episcopi (la prima şedinţă până la 163 (la ultima). Din cauza ocupaţiilor arabe care tocmai începuse, eparhiile din Orient au fost reprezentate foarte puţin. Lucrările Sinodului îi menţionează doar pe Macarie al Antiohiei şi sfetnicul său monahul Ştefan, care au fost anatemizaţi ca monoteliţi, iar din tabăra ortodoxă pe ieromonahul Gheorghe, secretarul locțiitorului patriarhului Ierusalimului. Din partea Alexandriei, care era ocupată de arabi, dar şi fidelă în cea mai mare parte monofizismului şi monotelismului, se pare că nu a participat nimeni.
Deşi Sinodul a durat mai mult decât celelalte Sinoade Ecumenice, acesta nu a emis nici un canon. De aceea, peste 10 ani de la Sinodul VI Ecumenic, împăratul Iustinian al II-lea a convocat un nou Sinod, în aceeași sală cu turle a palatului, la care au participat 227 de episcopi în frunte cu patriarhii Pavel al III-lea al Constantinopolului, Petru I al Alexandriei, Gheorghe al II-lea al Antiohiei şi Anastasie al II-lea al Ierusalimului. Ca delegaţi ai papei Sergiu al II-lea au participat 2 ierarhi tot din Răsărit. Acest Sinod a fost numit Trulan sau Quini-Sext (pentru că a dat 102 canoane disciplinare, completând Sinoadele V şi VI Ecumenice) şi a durat exact un an (1 septembrie 691-31 august 692). În scrierile bisericești ulterioare, atât în Răsărit, cât şi în Apus, canoanele acestui Sinod disciplinar sunt numite „ale Sinodului VI Ecumenic”. Întrucât 3 din cele 102 Canoane condamnă anumite practici apusene (13 – celibatul, 55 – postul de sâmbătă, 73 – reprezentarea crucii pe podea), mai mulţi papi şi teologi apuseni au contestat autoritatea ecumenică a Sinodului Trulan şi legătura lui cu Sinodul VI Ecumenic.
Sinodul VII Ecumenic
Acest Sinod iconodul a fost convocat de împărăteasa Irina şi s-a desfăşurat în perioada 24 septembrie – 23 octombrie ale anului 787. Primele 7 şedinţe au avut loc în Biserica Sf. Sofia din Niceea (24 septembrie – 13 octombrie), iar şedinţa finală din 23 octombrie a avut loc în Palatul Magnavru din Constantinopol, devenit mai târziu Universitatea capitalei.
Istoria organizării acestui Sinod este deosebit de interesantă. Patriarhul Tarasie al Constantinopolui (hirotonit pe 25 decembrie 784) şi împărăteasa Irina se adresează în august 785 papei Adrian I pentru a-l invita la un Sinod care să condamne iconoclasmul. Papa răspunde abia pe 27 octombrie 785, fiind de acord cu organizarea Sinodului, dacă Constantinopolul va respecta următoarele patru condiţii: 1) anatemizarea oficială a Sinodului iconoclast din 754 în prezenta delegaţilor papali; 2) garanţii scrise din partea împărătesei, a patriarhului şi a Senatului pentru libertatea şi securitatea delegaţilor papali (un preot şi un abate, ambii cu numele Petru), chiar dacă aceştia nu vor fi de acord cu hotărârile Sinodului; 3) retrocedarea eparhiilor din Sudul Italiei către Biserica Romei (acestea fiind date de Leon al III-lea Isaurul patriarhului Constantinopolului); şi 4) renunţarea patriarhului de Constantinopol la titlul de „ecumenic”.
Sinodul a fost convocat pentru 7 august 786, dar în urma protestului iconoclast din ajun, organizarea sinodului nu a fost posibilă. În urma unor trucuri politico-militare, împărăteasa reuşeşte să organizeze Sinodul la Niceea, în deplină siguranţă. Numărul participanţilor a variat de la o şedinţă la alta: la prima au participat 257 de episcopi şi delegaţi (în afară de egumeni şi monahi), la şedinţa a patra au participat 458 de persoane dintre care 330 erau episcopi, la a şaptea şedinţă au participat 339 de episcopi, iar documentul final a fost semnat de 308 episcopi, care au reuşit să vină la Constantinopol pe 23 octombrie.
Deosebit de important este faptul că, din cauza ocupaţiei arabe, cele trei patriarhii orientale (Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul) au fost reprezentate doar de doi monahi: Ioan, fostul singhel (secretar) al Patriarhiei Antiohiei şi Toma, egumenul Mănăstirii Sf. Arsenie din Egipt (ajuns mai târziu mitropolit al Tesalonicului). Aceştia au venit la Sinod cu o scrisoare din partea „arhiereilor, preoţilor şi monahilor din Răsărit”, pe care au citit-o la a 3-a şedinţă. Amintind de situaţia dificilă în care se află creştinii subjugaţi de arabi, autorii scrisorii îndeamnă sinodalii să nu ia în seamă lipsa patriarhilor şi episcopilor din Răsărit, mai ales dacă la Sinod vor participa delegaţii papali. Drept precedent este invocat Sinodul VI Ecumenic, la care de asemenea episcopii orientali au fost într-un număr foarte mic.
Nici episcopii greci din Balcani n-au putut participa la Sinod, din cauza invaziilor repetate ale slavilor, care încă nu erau creştinaţi. Prin urmare, cei mai mulţi episcopi au fost din Constantinopol, Asia Mică şi Sudul Italiei, unde se refugiaseră foarte mulţi monahi iconoduli.
Deşi delegaţii papali au semnat hotărârile Sinodului VII Ecumenic, regele Carol cel Mare se arăta nemulţumit de inferioritatea Apusului faţă de Răsărit şi a negat caracterul ecumenic al Sinodului, numindu-l „un sinod local al grecilor”. Documentul său iconoclast Libri Carolini a fost aprobat la Sinodul din Frankfurt (anul 794), în prezenţa delegaţilor papei Adrian, care se temea de furia francilor, apoi la Sinodul din Paris (anul 825), într-o perioadă când şi în Răsărit se restabilise iconoclasmul. La sinodul constantinopolitan din 869-870, care nedrept l-a condamnat pe patriarhul Fotie, delegații papali au reafirmat cinstirea icoanelor, dar întrucât acest sinod a fost anulat în 879, când a fost reabilitat Fotie şi a fost condamnată erezia Filioque, latinii au considerat hotărârile Sinodului de la Niceea din 787 drept relative şi opţionale.
Interesant că în 1448, la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, apusenii au prezentat grecilor un pergament cu traducerea latină a documentelor Sinodului VII Ecumenic, făcută chipurile de Anastasie Bibliotecarul (mort în 878, cu un an înainte de sinodul fotian), care menţiona Crezul citit la şedinţa a 7-a (13 octombrie) a Sinodului VII Ecumenic cu adaosul Filioque. Însă delegatul grec Gheorghe Ghemistos Plethon, a demascat falsitatea acestui pergament, menţionând că dacă acesta ar fi fost veridic, era neapărat să fie citat de Toma d’Aquino (sec. XIII) şi alţi teologi apuseni.
* * *
Din cele menţionate mai sus concluzionăm că:
1) Tensiunile, pretenţiile şi neînţelegerile dintre Bisericile Locale creşteau de la un Sinod la altul;
2) Situaţia Sinodului din Creta (2016) e mult mai bună decât a oricărui Sinod Ecumenic din cele VII (re)cunoscute până acum. Dar nu ştiu dacă această constatare evidentă poate servi drept speranţă reală pentru sinodalitatea şi unitatea Bisericii din zilele noastre.
3) Pomenirile „Sfinţilor Părinţi” de la Sinoadele Ecumenice (aşa cum le avem în sinaxar) sunt o figură de stil care a fost luată prea în serios. Din formulele de adresare pe care le-am observat la Sinodul din Creta am înţeles că şi sinodalii de acum se văd gata canonizaţi şi intraţi în istorie pentru simplul motiv că au asistat/participat.
* Sursă bibliografică principală: „Enciclopedia Ortodoxă Rusă (Православная Энциклопедия)”, vol. 9, pp. 556-660.
|