În mod clar istoria Bisericii nu a avut niciodată „secole de aur” şi nici „perioade de glorie”. Tot timpul au fost şi ierarhi vrednici, dar şi foarte mulţi episcopi sau patriarhi pe care nu-i puteai numi nicidecum „urmaşi ai apostolilor”. La fel era şi cu mirenii şi chiar cu călugării (dacă ne gândim că toate hotărârile sinodale din secolele V-VIII vorbesc de călugări doar de rău). Tocmai de aceea noi ne orientăm doar spre sfinţi, iar „paginile negre”, fără a fi băgate sub preş, rămân uitate tocmai pentru că ele nu fac partea din „memoria Bisericii”, ci din memoria a ceea ce este în afara Bisericii sau chiar împotriva ei. Dar astfel de „pagini negre” cu siguranţă au existat şi vor exista. Recursul la unele dintre ele ne este de folos, chiar dacă aflăm şi lucruri de care nici nu ne închipuiam…
Toate acestea nu trebuie să ne smintească, ci şi mai mult să ne întărească căci, necătând la faptul că Biserica a avut foarte puţini teologi şi ierarhi adevăraţi, ea rezistă până astăzi şi chiar se întăreşte. Dacă viaţa ei ar depinde numai de ierarhi, Biserica demult nu mai exista. Iar faptul că Biserica există până astăzi, indiferent cât de mult o distrug ierarhii ei(!), nu înseamnă că Duhul Sfânt lucrează prin toţi laolaltă, indiferent cum sunt ei, ci că Duhul Sfânt lucrează în Biserică şi le dă şansa tuturor celor din Biserică, indiferent de slujirea lor, să se facă părtaşi harului Său mântuitor. Bineînţeles avem ierarhi şi preoţi buni şi foarte buni, chiar dacă ei sunt unul la zece sau douăzeci. Dar eu zic că rata nu chiar atât de rea…
Bineînțeles, slujirea de episcop (din greacă: „supraveghetor”) este în primul rând una învăţătorească, aşa cum arată foarte clar slujba hirotoniei în episcop. Ai noştri însă sunt cneji, boieri, vlădici/stăpâni, administratori, constructori, agenţi fiscali, uneori slujitori şi asistenţi sociali şi foarte rar învăţători. Luxul veşmintelor şi fastul slujbelor lor sunt într-o vădită contradicţie cu Evanghelia, dar toată lumea tace, fără să se poată sustrage de la contribuţia pentru traiul tot mai aristocratic al episcopilor şi ai suitei lor. Sunt însă şi preoţi care trăiesc foarte greu, dar pe care nimeni nu-i crede, căci lumea de rând îşi închipuie că preoţii ştiu să se împartă între ei…
Iar ca să nu ne închipuim că în vremurile noastre este totul chiar atât de rău sau că trăim cele mai rele timpuri posibile, am hotărât să public câteva versuri de-ale Sfântului Grigorie Teologul, cunoscute datorită cărţii lui Jean Bernardi, „Grigorie din Nazianz; teologul şi epoca sa”, apărută la Editura Deisis, 2002. Textele de mai jos nu sunt decât nişte spicuiri din poemele autobiografice ale Sfântului Grigorie, cu referire la episcopii din timpul său, inclusiv/mai ales, a celor 150 adunaţi la Sinodul II Ecumenic, pentru a lupta cu ereziile şi răutăţile, deşi ei înşişi erau agramaţi şi imorali. Vom vedea mai jos că Sfântul Grigorie nu laudă nicidecum pretinsa simplitate a unor ierarhi, ci o condamnă vehement, cel mai mult ridicându-se împotriva pretenţiilor de stăpânire şi îmbogăţire a ierarhilor.
Deci redăm mai jos un fragment din cartea sus numită (pp. 169-172), iar pentru lămuriri, vă îndemnăm să citiţi întreaga carte. Sper că publicarea unor texte patristice nu-i considerat un păcat de „mai-marii poporului”?!
* * * * *
Dacă Maxim [Cinicul] e invidios, el seamănă de fapt cu majoritatea episcopilor:
„În acelaşi timp, el a dobândit una din bolile celor care stau în tribune, o sechelă a bolii dintâi, care este o gelozie fără limite […][1].
Grigorie nu ezită să vorbească despre episcopii egipteni, cei care-l creditau pe Maxim [Cinicul], în următorii termeni:
„Apoi, puţin mai târziu, vin cei pe care-i trimiseseră demni generali ai acestei falange, sau poate, ca să mă exprim mai potrivit pentru aceşti câini care au ajuns păstori”[2].
Despre membri sinodului în curs (adică Sinodul II Ecumenic – n.n.), va spune fără ocolişuri:
„Aceştia urlau fiecare din locul său; era o adunare a unui popor de gaiţe împopoţonate, un fel de circ de copii, o gaşcă de un soi nou, un vârtej care trăgea în urma lui praful ridicat de vânturi, oameni cărora nimeni crescut în frica lui Dumnezeu n-ar fi vrut să le dea cuvântul, căci bâzâie încoace şi încolo în neorânduială, sau pur şi simplu îţi sar de-a dreptul în faţă ca viespile”[3].
Sau:
„Cei care conduc poporul şi-l învaţă, distribuitorii Duhului, care din înălţimea tronurilor lor rostesc cuvântul mântuirii, care vestesc neîncetat pacea tuturor cu gurile larg deschise în biserici, se dezlănţuie unii împotriva altora cu atâta răutate, încât scoţând strigăte puternice, recrutându-şi aliaţi, fiind acuzaţi şi deopotrivă acuzatori, şi risipindu-şi generozităţile şi divagând în mijlocul salturilor lor, sfâşiind cu dinţii pe cel pe care şi-a pus mai întâi mâna cu mânia poftei lor de putere şi de putere personală – cum să strigi aceste lucruri, cu ce cuvinte? – , stricat-au lumea întreagă […]”[4].
În cele din urmă, Grigorie se mărturiseşte depăşit de anarhia şedinţelor lor:
„Dar tu, spune-mi, n-ai aprobat şi tu acestea mai-nainte? Cine avea autoritate asupra acestor şedinţe? – Ele depindeau de cine puteau (şovăi să repet ceea ce-mi face ruşine ), de toată lumea sau mai bine zis de nimeni, fiindcă autoritatea mulţimii e anarhie”[5].
Şi, mai grav:
„Această uriaşă adunătură de traficanţi de Hristos, o voi lăsa să se apropie doar atunci când cineva va ştii să lege buna mireasmă a unui parfum imaculat de cea a unui smârc […]”[6].
Aceste condamnări nu sunt rodul unui moment de iritare datorat unei experienţe nefericite, fiindcă şi alte poeme sunt pline de aceeaşi vehemenţă:
„Întoarce-te, rogu-te, de la un singur lucru: de la episcopii cei răi, care nu tremură de frică din pricina demnităţii tronului lor. Cu toţii au dobândit înălţimea, dar nici unul harul. Dă la o parte pielea şi vei vedea lupul”[7].
Va mai spune:
„excelenţii mei confraţi, păstorii… crapă de invidie… bădărănia lor nu poate suporta cultura…”[8]. „Între ei, unii sunt urmaşi de contabili ai fiscului, fără alt orizont decât acela al făuririi de înscrisuri mincinoase; alţii sunt luaţi direct de la tejgheaua lor […] alţii, care au părăsit plugul, sunt arşi de soare, alţii şi-au lepădat prăşitoarea şi sapa, iar alţii, au lăsat vâsla sau armata, lasă în urmă un miros de hazna şi sunt brăzdaţi de cicatrice: […] alţii nu şi-au curăţat încă în întregime pielea de sudoarea meseriei focului. Aceşti înşelători cu biciul şi piatra de moară […] se fălesc şi, înşelând lumea, prin convingere sau prin constrângere roiesc spre înălţimi ca gândacii spre ceruri. Calea pe care merg e cea a fumului şi capul lor nu se mai întoarce în urmă ca înainte, îşi închipuie că sunt învăţători ai lucrurilor înalte, dar rostesc numai nerozii şi nu sunt în stare nici să-şi numere mâinile şi picioarele. Nu-s toate astea urâte şi nedemne de-un episcop?”[9].
„Unul se laudă cu nobleţea sa, altul cu elocinţa sa; pentru unul bogăţia contează, pentru altul familia. Cei care n-au nimic ca să facă o figură bună Se fac cunoscuţi prin viciile lor”[10].
„De unde până unde, atunci când procurarea de pietre preţioase nu e uşoară şi nu toate ţinuturile produc aromate, şi piaţa e plină de cai de pripas, în timp ce sunt crescute animale de rasă în casele bogaţilor de unde până unde e atunci uşor să afli un episcop făcut fără să-şi dea osteneala şi încropit în demnitatea sa?”[11].
„Dar tu, viteazule, care ai fost perceptor sau în slujbă de funcţionar, spune-mi, de unde până unde tu, care erai sărac, i-ai întrecut mai apoi în avere pe Cirus Medeul, pe Cresus sau Midas făcându-te stăpânul acestei case acoperite de lacrimi, ai ajuns la tribună şi şezi pe tron ca un stăpân şi păstrezi tot ce ai dobândit prin forţă şi în cele din urmă, îţi întinzi stăpânirea până şi la tainele lui Dumnezeu?”[12].
În Poemul II, I, 13, de exemplu, intitulat Către episcopi, citim[13]:
„Veniţi, toţi care călăriţi răutatea, lepădături ale neamului omenesc, voi umflaţilor, neobrăzaţilor, trufaşilor, beţivilor, vagabonzilor, petrecăreţilor şi muieraticilor, mincinoşilor şi aroganţilor, gata la sperjur, vampiri ai sângelui poporului, care vă întindeţi mâinile temute asupra bunurilor altuia, invidioşilor, făţarnicilor şi perfizilor, linguşitori laşi ai puterii, lei faţă de cai umili, indivizi îndoielnici, slujitori ai oportunităţilor schimbătoare. […] Veniţi aici cu încredere: un tron mare e gata pentru voi!”
* * *
P.S. Nu s-a întâmplat nimic special care să mă fi determinat să public acest text. Voiam să-l public încă acum câţiva ani, dar nu aveam cartea la îndemână…
[1] Poemul II, I, 11: Despre viaţa sa, v. 815 – 817.
[2] Ibid., v. 854 – 847.
[3] Ibid., v. 1680 – 1787.
[4] Ibid., v. 1546 – 1558.
[5] Ibid., v. 1739 – 1744.
[6] Ibid., v. 1756 – 1758.
[7] Poemul II, I, 12: Către sine însuşi şi despre episcopi, v. 35 – 38.
[8] Ibid., v. 136 – 138.
[9] Ibid., v. 154 – 176.
[10] Ibid., v. 345 – 348.
[11] Ibid., v. 389 – 394.
[12] Ibid., v. 432 – 439.
[13] V. 75 – 82, 89.
|
