LINGURIŢA (λαβίς – cleşte; лжица) este confecţionată, ca şi toate Sfintele Vase, din material preţios. Este asemănătoare cu o linguriţă simplă, numai că la capătul mânerului are o cruciuliţă. Se întrebuinţează la împărtăşirea mirenilor cu Sfântul Trup şi Sânge (deodată). Ea simbolizează cleştele cu cărbunele de foc prin care a fost curăţit prorocul Isaia (6: 6-8). După alţi tâlcuitori, linguriţa mai simbolizează pe Sfântul Duh prin Care primim pe Fiul, sau Mâna lui Dumnezeu care creează / recreează lumea.
Avem mărturii istorico-liturgice şi arheologice clare care arată că în primele veacuri creştine linguriţa nu era întrebuinţată în cult, căci împărtăşirea mirenilor se făcea într-un mod asemănător cu al clericilor: preotul dădea Sfântul Trup în mâna fiecărui credincios şi acesta se împărtăşea singur, iar diaconul ţinea Sfântul Potir şi fiecare se apropia şi sorbea din Potir, cum fac şi astăzi clericii 1. În alte părţi, Sfântul Trup deja îmbibat în Sfântul Sânge se dădea credincioşilor direct în gură şi mai rar în palmă, încât Potirul nu mai era oferit laicilor, aşa cum se procedează şi astăzi la armeni. Nu se ştie însă cât a durat această practică, căci informaţiile sunt confuze şi uneori controversate.
Faptul că linguriţa este întrebuinţată cu acelaşi scop şi în unele rituri necalcedoniene – la copţi, etiopieni şi siro-iacoviţi, care s-au rupt de Biserica Ortodoxă după anul 451 – i-a făcut pe unii să creadă că aceasta a fost introdusă prin secolul al IV-lea în Siria, iar Sfântul Ioan Gură de Aur a introdus-o la Constantinopol 2, de unde s-ar fi generalizat peste tot, în secolul al V-lea. Acest argument nu este însă unanim acceptat, fiind în contradicţie chiar cu mărturiile date de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de alţi părinţi în scrierile lor 3.
În primul rând trebuie să menţionăm că cele mai conservatoare rituri necalcedoniene: armenii, nestorienii şi maroniţii nu folosesc nici astăzi linguriţa. Nu-i exclus ca prima grupă de rituri necalcedoniene să fi împrumutat linguriţa chiar şi după 451, cum s-a întâmplat şi în alte privinţe.
Prima mărturie indirectă, dar deloc clară, privind folosirea linguriţei o avem abia în secolul al VII-lea, la Sfântul Sofronie al Ierusalimului († 638). Acesta, în Descrierea minunilor Sfinţilor Kir şi Ioan, vorbeşte despre Sfântul Trup înmuiat în Sfântul Sânge, ceea ce presupune că acestea ar fi trebuit să fie împărtăşite cu linguriţa. La fel, şi în Viaţa Sfintei Maria Egipteanca se dă de înţeles că preotul Zosima a mers să o împărtăşească pe cuvioasă cu Sfintele Taine amestecate, iar iconografia arată şi linguriţa, lucru care nu poate fi însă confirmat istoric, deşi mulţi ar fi vrut să vadă la Sfântul Sofronie o mărturie pentru folosirea linguriţei. Atragem atenţia asupra faptului că simplele mărturii despre înmuierea Sfântului Trup în Sfântul Sânge nu înseamnă şi folosirea linguriţei. De multe ori Sfântul Trup se înmuia foarte puţin în Potir şi era pus de preot direct pe limba primitorului.
O dovadă clară că în secolul al VII-lea nu era folosită încă linguriţa o reprezintă textul Canonului 101 al Sinodului Trulan (690-691), care spune următoarele: ...dacă ar vrea cineva să se împărtăşească cu Preacuratul Trup..., [atunci,] făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea harului. Căci pe cei ce, în loc de mână, pregătesc oarecare vase din aur sau din alte materii pentru primirea dumnezeiescului Dar, şi prin aceasta se socotesc vrednici preacuratei împărtăşiri, cu nici un gând nu-i aprobăm, ca unii care cinstesc mai mult materia cea neînsufleţită şi supusă mâinii omului decât chipul lui Dumnezeu...4 Desigur, acest Canon nu face referire la linguriţă, ci la nişte vase speciale cu care obişnuiau să ia împărtăşania unii oameni, şi în special cei bogaţi. Totuşi Canonul condamnă pe cei ce strică vechiul obicei de a primi împărtăşania direct în mâini. Acelaşi lucru îl observăm ceva mai târziu şi la Sfântul Ioan Damaschin (†749)5, care, de asemenea, vorbeşte despre primirea Sfântului Trup direct în mână, arătând totodată obiceiul uzual în Siria şi Palestina în secolul al VIII-lea.
Se pare totuşi că în secolul al VIII-lea, prin zona Antiohiei, s-a considerat de cuviinţă a se introduce linguriţa, pentru a evita o posibilă profanare a Sfintelor Taine, care putea să se întâmple atât din neglijenţa mirenilor, cât şi a slujitorilor. Erau cazuri când unii dintre credincioşii mireni duceau pe ascuns Sfântul Trup prietenilor sau rudeniilor lor opriţi de la Sfânta Împărtăşanie sau, ceea ce era şi mai grav, foloseau Sfântul Trup în scopuri meschine. Folosirea acestui obiect liturgic, aşa cum se pare, nu s-a generalizat destul de repede în tot Răsăritul, şi chiar dacă Sinodul local Proto-Deftera (I-II) din Constantinopol (anul 861) enumără pentru prima dată linguriţa între vasele liturgice, asta nu înseamnă că linguriţa se folosea anume pentru împărtăşirea mirenilor. Existau şi alte întrebuinţări ale linguriţelor liturgice precum: luarea gunoaielor şi insectelor din vin (aşa cum se întâmpla adesea în vechime, după descrierile istorice pe care le avem), turnarea mirului dintr-un vas în altul etc.6
O primă mărturie clară despre folosirea linguriţei pentru împărtăşirea mirenilor a avem de la Anastasie Sinaitul († după anul 700), dar aceasta reprezintă o tradiţie locală care nu se ştie în ce măsură era generalizată, aşa cum putem observa şi din cele expuse mai sus. O altă mărturie o avem din comentariul liturgic al lui Pseudo-Sofronie al Ierusalimului (secolele al XI-lea–al XII-lea)7. Dacă admitem însă că această scriere aparţine Sfântului Sofronie însuşi (secolul al VII-lea), aceasta ar însemna să neglijăm prevederile Canonului 101 Trulan, precum şi mărturia Sfântului Ioan Damaschin, care era din aceeaşi regiune cu Sfântul Sofronie, dar la o diferenţă de peste 100 de ani.
În concluzie putem spune că linguriţa a apărut în secolele al VIII-lea–al IX-lea, mai întâi în Antiohia şi Ierusalim, iar mai apoi s-a generalizat, în secolele al XI-lea–al XII-lea, în tot Răsăritul Ortodox, fiind împrumutată chiar şi de unele rituri necalcedoniene.
Chiar şi în anul 1053 cardinalul Humbert îi învinuia pe bizantini de introducerea linguriţei (ca pe o inovaţie) şi aducea ca mărturie, la vremea aceea (mijlocul secolului al XI-lea), faptul că nu toţi ortodocşii o foloseau. Abia din secolul al XII-lea şi mai târziu toate izvoarele vorbesc despre folosirea linguriţei pentru împărtăşirea mirenilor şi a clerului inferior. Singura excepţie în Răsărit o reprezentau împăraţii/domnitorii/ţarii/regii (unşi), care nu se împărtăşeau cu linguriţa, ci ca şi clericii, luând Sfântul Trup în mână şi sorbind din Potir.
În Apus, în ciuda unor ipoteze, linguriţa nu a fost folosită niciodată pentru împărtăşirea mirenilor, mai ales că romano-catolicii deja de mult timp nu împărtăşesc mirenii cu Sfântul Sânge, ci numai cu Sfântul Trup sub formă de azimă.
Mai nou, în unele locuri se simte tendinţa de a introduce la împărtăşirea mirenilor folosirea linguriţelor sterilizate, din pricina refuzului unora de a se împărtăşi cu linguriţa comună, fapt nicidecum justificat, care vorbeşte negreşit despre împuţinarea şi răcirea credinţei. Niciodată în istoria Bisericii nu se cunoaşte vreun caz de îmbolnăvire prin împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă.
Note
1 A se vedea Constituţiile Apostolice VIII, 13; Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza XXIII; Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 93 ş.a. (Liturgica Generală, p. 595).
2 NICHIFOR CALIST, Istoria bisericească, cartea XIII, 7. Vom vedea că informaţia nu poate fi credibilă.
3 A se vedea Cateheza II către candidaţii la Botez, 2, apud E. BRANIŞTE, Liturgica Generală, p. 596. Faptul că Sfântul Ioan vorbeşte de labis nu înseamnă că este vorba de linguriţă, ci, cel mai probabil, este vorba de degetele preotului, care se fac ca nişte cleşti atunci când acesta ia Sfântul Trup pentru a-l pune în mâna celui care se împărtăşeşte.
4 CBO, p. 160.
5 Dogmatica, cartea IV, 13, trad. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 167.
6 Robert TAFT, S.J., Byzantine Communion Spoons: A Review of the Evidence, // DOP 50 (1996), 209-238, în RTCAR, vol. 1, pp. 31-85.
7 R. BORNET şi alţi cercetători neagă paternitatea sofroniană a acestui comentariu şi consideră că această scriere anonimă prelucrează Protheoria lui Nicolae al Andidei, prelucrată şi de Teodor al Andidei – ambele din sec. XI (cf. Les commentaires byzantins de la Divine Liturgie du VIIe au XVe siecle, Paris, 1966, p. 266).
|
