Anafura pregatită la o Liturghie patriarhală la Constantinopol
ANAFURA sau ANTIDOR‑ul reprezintă una sau mai multe bucăţi de pâine binecuvântată ce rămân după scoaterea Sfântului Agneţ din prescura (prosfora) destinată pregătirii acestuia. Anafura se împarte, la sfârşitul Liturghiei, credincioşilor care nu s‑au împărtăşit în acea zi cu Sfintele Taine. Ea se poate lua de către credincioşi şi în particular, acasă, după rugăciunile de dimineaţă, pe nemâncate.[1]
Denumirea corectă a acestei „pâini sfinţite” este cea de antidor (ἀντίδωρον), şi ea poate fi tradusă prin expresia „în locul Darului”, adică al Sfintelor Taine, dar nu ca un substitut al acestora.
Deşi majoritatea ortodocşilor folosesc anume această denumire, bulgarii şi românii folosesc termenul de anafură, pe care‑l întânim frecvent în Liturghierele medio‑bulgare şi româneşti din secolul al XVI‑lea încoace. Observăm de asemenea că bulgarii au schimbat accentul termenului grecesc ἀναφορά – care desemnează „marea rugăciune euharistică” –, spunând acestei „pâini” анафóра[2], iar românii i‑au zis anáfură.
În general, în rândul liturgiştilor există trei ipoteze privind apariţia şi întrebuinţarea anafurei[3]:
1) Anafura ar putea avea originile în vechile agape, când, după Liturghie, creştinilor, dar nu şi catehumenilor[4], li se împărţeau pâinile adunate, dar nefolosite la Sfânta Jertfă. În momentul aducerii lor ca ofrandă Domnului, ele erau binecuvântate şi, prin urmare, nu mai puteau fi folosite ca pâini obişnuite, fiind deja închinate Domnului. Astfel de pâini, în acea perioadă, erau numite de obicei εὐλογία, adică binecuvântare.[5] Acelaşi termen îl vom întâlni încă multe secole de‑a rândul.
2) Anafura ar fi apărut în secolele al IV‑lea–al V‑lea, în epoca marilor Părinţi canonişti, când s‑au fixat mai concret termenele de oprire de la împărtăşire pentru diferite păcate. Tot atunci, numărul celor intraţi în sânul Bisericii a crescut simţitor, inclusiv al celor care, pentru anumite păcate, ani de‑a rândul nu primeau Sfintele Taine. Pentru a‑i mângâia duhovniceşte pe aceştia, Biserica ar fi rânduit ca lor să li se dea „în locul Darului ‑ ἀντίδωρον”, nişte pâini sau bucăţi de pâini binecuvântate. Bineînţeles, aceste pâini nu erau considerate un substitut al Sfintelor Taine şi nici nu se egalau în vreun fel cu Sfânta Împărtăşanie[6], ci erau doar ca o mângâiere celor opriţi de la împărtăşirea cu Sfintele Taine.[7] În sprijinul acestei ipoteze vine şi observaţia arheologului G. Galavaris, care a descoperit două modele diferite de peceţi: un model pentru pâinile euharistice şi altul, probabil, pentru pâinile numite εὐλογία.[8]
3) Obiceiul împărţirii anafurei ar fi apărut abia în secolele al X‑lea–al XII‑lea, ca urmare a două cauze interdependente: a) a scăzut foarte mult râvna pentru împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine, inclusiv în rândul monahilor şi b) s‑a dezvoltat rânduiala Proscomidiei şi a scoaterii Sfântului Agneţ, după care rămâneau mai multe bucăţi de pâine care erau consumate aproximativ cu aceeaşi pregătire duhovnicească ca şi Sfintele Taine, şi numai de cei care nu erau opriţi de la Sfânta Împărtăşanie.[9]
Considerăm însă că nici una dintre aceste ipoteze nu poate fi examinată separat şi, probabil, nu ar fi corect nici să vorbim despre trei ipoteze, ci mai degrabă despre trei etape ale aceluiaşi proces.
Ideea existenţei unor alte pâini decât cele euharistice vine cu siguranţă încă din primele secole, dar atunci întrebuinţarea lor avea scopul unei simple binecuvântări (în aceeaşi măsură în care primim binecuvântare mâncând pâinea şi vinul de la slujba Litiei), iar alteori, aşa cum am arătat şi în alt loc, un scop caritativ, pâinile respective fiind împărţite celor săraci[10]. Ceva mai târziu, aşa cum am arătat la punctul 2, aceleaşi pâini au căpătat probabil un alt sens, ele fiind destinate celor care erau opriţi de la împărtăşire sau aveau motive serioase de a nu se împărtăşi, şi tocmai de aceea au început să fie numite ἀντίδωρον – termen care, doar în acest context, are o justificare logică şi teologică.[11] Abia în a treia etapă, anafura a fost percepută ca ceva asemănător şi aproape alternativ Sfintei Împărtăşanii[12], impunându‑se aproape aceleaşi reguli duhovniceşti pentru întrebuinţarea ei. Mai mult decât atât, am putea să vorbim şi despre o a patra etapă, cea contemporană, când anafurei i se atribuie o sfinţenie necunoscută până acum, mai ales că unii creştini se împărtăşesc extrem de rar, mulţuminduse cu primirea anafurei şi „inventând” chiar şi rugăciuni speciale la întrebuinţarea ei.
În ce constă însă sfinţenia anafurei şi care gest sau formulă liturgică îi conferă ei această sfinţenie? Aşa cum observă şi liturgistul grec Ioannis Foudoulis, vechile manuscrise şi ediţii ale Liturghierului nu cunosc vreo formulă de binecuvântare a anafurei, iar cele mai vechi menţiuni, care însă nu sunt foarte vechi şi nici universale, vorbesc doar despre o ridicare a vasului cu rămăşiţele de la Proscomidie în faţa Sfintei Mese, în timpul cântării Axionului.[13]
În lipsa unor formule care să însoţească acest gest, grecii au început să folosească unele expresii din Rânduiala Panaghiei (care se face în duminici şi sărbători la mănăstiri[14]) sau tot felul de expresii de preamărire a Maicii Domnului sau a Sfintei Treimi, iar românii au compus nişte formule speciale ce se referă la anafură. Menţionăm faptul că ruşii, foarte conservatori în aceste privinţe, dar şi alţi ortodocşi, nu au nici o formulă de binecuvântare a anafurei şi nici nu pun problema introducerii ei. Să vedem totuşi de unde provine ideea unei rugăciuni speciale de binecuvântare a anafurei şi câte de îndreptăţită este ea.
Sf. Nicolae Cabasila, apoi şi Sf. Simeon al Thesalonicului, cei mai renumiţi comentatori şi teologi ai Dumnezeieştii Liturghii, arată clar că anafura reprezintă resturile prescurii din care s‑a scos Sfântul Agneţ şi aceste resturi se sfinţesc prin rugăciunile Proscomidiei şi prin faptul că prescura întreagă a fost adusă şi închinată Domnului.[15] Nici unul dintre ei nu vorbeşte de vreo binecuvântare a anafurei. Prin urmare binecuvântarea anafurei este o inovaţie, întâlnită în special în Liturghierul românesc, şi ea provine din necesitatea binecuvântării (în vreun fel) a unei cantităţi cât mai mari de anafură şi, ca urmare, necesitatea folosirii unor prescuri sau pâini suplimentare pe lângă cele cinci de la Proscomidie pentru pregătirea acestei cantităţi de anafură.
Această problemă a intrat de mai mult timp în preocupările unor liturgişti, dar nu s‑au putut formula nişte concluzii care să fie acceptate de toţi, de aceea şi astăzi majoritatea Bisericilor Ortodoxe procedează diferit. Ortodocşii din diasporă, dar şi grecii, în general, se împărtăşesc destul de des şi nu au o evlavie exagerată faţă de anafură aşa cum au ruşii sau românii. De aceea, ca reper istoric va trebui să luăm Biserica Rusă, faţă de care, din punct de vedere liturgic, românii au fost de multe ori foarte apropiaţi, având deopotrivă un spirit mai tradiţionalist, pe care chiar liturgiştii greci îl recunosc ca ascunzând în sine multe practici liturgice vechi şi interesante.[16]
Aşadar ruşii, dar şi alţi ortodocşi, în baza unui vechi obicei bizantin, au început a scoate părticele nu numai din cele patru prescuri de la Proscomidie (II‑V), ci şi din toate celelalte prescuri aduse de credincioşi. Simpla scoatere a acestor părticele, după ei, este suficientă pentru a sfinţi prescurile: fie că acestea sunt lăsate întregi, fie că sunt tăiate ca anafură. Drept argument în acest sens vine şi precizarea că, în momentul introducerii acestei practici (aproximativ secolele al IX‑lea–al XII‑lea), cei mai mulţi credeau că şi miridele se prefac în Sfântul Trup[17] şi, prin urmare, toate prescurile aveau calitatea primei prescuri de la Proscomidie din care se scoate Agneţul – adică cea de antidoron – simbol al Fecioarei Maria din care S‑a născut /a ieşit Hristos[18]. Chiar şi după schimbarea opiniei despre prefacerea miridelor, în special datorită Sf. Simeon al Thesalonicului, prescurile pentru anafură nu se sfinţeau separat, pentru că, oricum, se „mizează” pe existenţa unei „legături fiinţiale” dintre miridele ce se sfinţesc prin punerea lor în Potir şi prescurile din care acestea au fost scoase.
În Biserica Ortodoxă Română însă, pentru că nu se scot miride decât din cele patru prescuri de la Proscomidie, dar în acelaşi timp se folosesc şi alte prescuri sau chiar pâini obişnuite din care se taie multă anafură, unii liturgişti s‑au văzut oarecum obligaţi să introducă, ce‑i drept, abia în secolul al XX‑lea, o rugăciune de binecuvântare a anafurei şi chiar gestul de atingere a vasului cu anafură de Sfântul Disc şi Potir, pentru a simula legătura (de fapt inexistentă în aceste condiţii) dintre anafură şi Sfintele Taine.
Întrucât acest subiect nu a fost suficient studiat, iar practica românească actuală are mai multe lacune, neexistând nici măcar o formulă general acceptată de binecuvântare a anafurei, suntem de părere, şi am reflectat această indicaţie şi în textul Liturghiei, că ar fi mai corect să nu se spună vreo formulă de binecuvântare a anafurei, ci să se procedeze întocmai ca în cele mai multe Biserici Ortodoxe, cum de fapt s‑a procedat şi în B.O.R. multe secole de‑a rândul.
Anafura pregatită la Liturghie patriarhală la mănăstirea Sretenschii din Moscova (28/12/2013)
Note
[1] De fapt, aşa cum vom vedea mai jos, aceste percepţii au apărut în timp, dar ele trebuie totuşi respectate. Pe de altă parte, evlavia faţă de Anafură nu trebuie să umbrească sau să diminueze râvna pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine.
[2] Cf. Mss slav nr. 28 al Bibliotecii Academiei Române. Presupunem că tot de la această formă medio‑bulgară a termenului (cu accentul pe vocala „o”), provine şi denumirea vasului pentru anafură – anafórniţă.
[3] Cf. Андрей ПОНОМАРЕВ, „Антидор”, în ПЭ, том 2, pp. 485‑487.
[4] Cf. Canonului 8 al Sf. Teofil al Alexandriei. Observăm totuşi că Testamentum Domini şi Constituţiile Apostolice permiteau candidaţilor la botez să mănânce din aceste pâini (cf. Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Anafura sau Antidoron”, în Anexa la Liturghierul Explicat, p. 371).
[5] Ibidem, p. 485.
[6] Acest lucru se vede foarte clar din Canonul 14 al Sinodului local din Laodiceea (anul 343).
[7] Prof. Alexei Dmitrevski, urmând interpretării lui Theodor Balsamon, consideră că o astfel de măsură se impunea în această perioadă şi din dorinţa de a respecta, cel puţin formal, Canoanele 9 Apostolic şi 2 de la Antiohia, care interziceau ieşirea credincioşilor înainte de sfârşitul Liturghiei. Reţinerea celor care nu se împărtăşeau până la acest sfârşit putea fi impusă prin acestă împărţire a pâinii binecuvântate care nu le era refuzată nici celor mai „păcătoşi” (cf. А. ПОНОМАРЕВ, op. cit., p. 486; Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 371).
[8] Cf. А. ПОНОМАРЕВ, op. cit., p. 486
[9] Cf. Canonul 10 al patriarhului Nicolae Grămăticul al Constantinopolului – secolul al XI‑lea. Cu două secole mai devreme însă, patriarhul Nichifor al Constantinopolului permitea, prin Canonul 19, primirea Anafurei de către cei care sunt în perioada de penitenţă, dar numai în cazul în care respectivii şi‑au mărturisit păcatele.
[10] Vezi Ierom. Petru PRUTEANU, „Liturghia Ortodoxă: istorie şi actualitate”, capitolul despre Agape, pp. 30‑32.
[11] Aproximativ cu acelaşi înţeles întâlnim Anafura şi în Biserica Apuseană. Despre ea avem menţiuni la Fericitul Augustin şi în Canonul 9 al Sinodului de la Nantes (sec. VII). De multe ori, Anafura este numită la latini: communionis vicarius, dona vicaria panis sau panis benedictus. După generalizarea ostiei, începând cu secolele al XI‑lea– al XII‑lea, pâinea pentru Anafură se pregăteşte după o altă reţetă decât ostia. Tot în Apus întâlnim pentru prima dată o rugăciune de binecuvântare a acestor pâini, ceea ce nu înseamnă nici pe departe o influenţă asupra obiceiului românilor ortodocşi de a binecuvânta Anafura.
[12] În acest sens, o contribuţie foarte importantă au avut‑o, încă din secolul al IX‑lea, tipicurile mănăstireşti de tradiţie studită, care prevedeau ca în toate zilele în care nu era Liturghie, monahii şi toţi cei prezenţi să mănânce, la sfârşitul Obedniţei, Anafură rămasă probabil de la o Liturghie precedentă, cu o pregătire duhovnicească prealabilă. După opinia liturgistului apuseana Huan Mateos, această rânduială a sporit evlavia faţă de Anafură mai întâi în rândul monahilor, apoi şi al mirenilor. Acelaşi Huan Mateos, consideră că prin secolele al XI‑lea–al XII‑lea Obedniţa, însoţită de primirea Anafurei, devenise atât de importantă pentru mănăstiri, încât ea a început să se suprapună cu rânduiala Liturghiei: Antifoanele Obedniţei au început să ia locul celor obişnuite ale Liturghiei, iar la Rugăciunea de după Amvon, care iniţial încheia Liturghia, s‑a adăugat Fie numele Domnului…, Pslamul 33 şi împărţirea Anafurei, toate din rânduiala Obedniţei. Anume în acest mod, Anafura a devenit element constitutiv al fiecărei Liturghii, fiind luată inclusiv de cei vrednici de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Interesant e că tot din această perioadă, tipicurile mănăstireşti studite încep să accepte şi chiar să reglementeze împărtăşirea mai rară, admiţând slujirea Liturghiei fără împărtăşirea vreunuia dintre monahi/credincioşi (bineînţeles, exceptând clericii slujitori). În acest context, întrebuinţarea Anafurei devenea o necesitate aproape obligatorie. (Cf. А. ПОНОМАРЕВ, op. cit., pp. 485‑486.)
[13] Cf. Ioannis FOUNDOULIS, Dialoguri liturgice, vol. 1, pp. 200‑204.
[14] Vezi în Ceaslov, Rânduiala Panaghiei.
[15] Nicolae CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. LIII, ed. cit., p. 125; Simeon al Thesalonicului, Tratat, cap. 100, Ed. Suceava 2002, vol. 1, p. 156.
[16] Cf. Ioannis FOUNDOULIS, op. cit., p. 39 ş.a.
[17] Aşa cum arată mai mulţi cercetători, în secolele al IX‑lea–al XI‑lea în Bizanţ, dar mai ales în Sfânta Sofia şi în alte catedrale mari, se obişnuia să se slujească Liturghia folosind mai multe Sfinte Discuri, cu câte o pâine pe fiecare din el şi mai multe Potire; toate acestea – în vederea împărtăşirii sutelor şi chiar miilor de credincioşi prezenţi la o Liturghie. Pâinile erau aduse de credincioşi, spre pomenirea celor vii şi adormiţi ai fiecăruia, şi toate erau binecuvântate la epicleză. Deja în secolul al XI‑lea a început a se folosi o singură pâine, iar din celelalte să se scoată doar câteva părticele, care erau puse alături de pâinea principală, Sfântul Agneţ. Aşa cum înainte se credea că toate pâinile aflate pe Sfintele Discuri se prefăceau în Sfântul Trup, tot aşa se credea şi despre aceste părticele alăturate Sfântului Agneţ, care cândva erau şi ele Agneţe. Foarte clare în acest sens ne sunt mărturiile istorice aduse de către patriarhul Nicolae Grămăticul, apoi de către Theodor Balsamon. Bineînţeles, şi teologic acest lucru este cât se poate de corect, pentru că după cum cei ce se împărtăşesc real cu Hristos devin ei înşişi Trupul lui Hristos, constituind în acest fel Biserica, tot aşa şi mistic, părticelele scoase pentru credincioşii vii şi adormiţi devin tot Trupul lui Hristos, fiind chiar imposibil ca ceea ce se realizează în chip real, să nu se poată realiza în chip mistic. Bineînţeles, în acest caz, sfinţenia hristică a miridelor se considera că se transmite duhovniceşte şi prescurilor din care au fost scoase, atribuindu‑le acelaşi simbol şi sens de antidor.
Aceste înţelesuri ale miridelor nu a rămas însă constant, pentru că spre sfârşitul secolului al XII‑lea – prima jumătate a secolului al XIII‑lea începe să apară ritualul scoaterii miridelor pentru Născătoarea de Dumnezeu şi alţi sfinţi. Acest obicei a răsturnat înţelesurile mai vechi ale miridelor, atribuindu‑le nişte sensuri pur simbolice. La acest lucru a contribuit în mod deosebit Sf. Simeon al Thesalonicului care, deşi afirma neprefacerea miridelor în Trupul lui Hristos, nu interzicea categoric împărtăşirea mirenilor din acestea, ci doar o recomanda ca părere personală (cf. Tratat, cap. 94, p. 147). Oricum, miridele, dacă nu se sfinţesc la epicleză, se sfinţesc totuşi la punerea lor în Potir – lucru considerat suficient de către adepţii practicii ruse de binecuvântare (indirectă) a Anafurei. (Despre toate acestea vezi la Михаил АСМУС, К вопросу об освящении поминальных частиц за Божественной Литургии, în Вестник ПСТГУ, 2005, Выпуск 14, pp. 5‑22.)
[18] Acest simbolism apare pentru prima dată atât de clar abia la Teodor al Andidelor (secolul al XI‑lea), dar în mod indirect şi la Gherman al Constantinopolului (secolul al VIII‑lea).
|
