Rubrica

 

Informații despre parohia în alte limbi

Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=205  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=602  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=646  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=647  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=4898 
Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=2779  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=204  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=206  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=207  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=208 
Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=3944  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=7999  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=8801  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=9731  Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=9782 
Mirrors.php?cat_id=36&locale=ro&id=11631         
 

Calendar Ortodox

   

Școala duminicală din parohia

   

Căutare

 

In evidenza

04/10/2023  Scoperte, innovazioni e invenzioni russe  
14/03/2020  I consigli di un monaco per chi è bloccato in casa  
11/11/2018  Cronologia della crisi ucraina (aggiornamento: 3 febbraio 2021)  
30/01/2016  I vescovi ortodossi con giurisdizione sull'Italia (aggiornamento: 21 dicembre 2022)  
02/07/2015  Come imparare a distinguere le icone eterodosse  
19/04/2015  Viaggio tra le iconostasi ortodosse in Italia  
17/03/2013  UNA GUIDA ALL'USO DEL SITO (aggiornamento: aprile 2015)  
21/02/2013  Funerali e commemorazioni dei defunti  
10/11/2012  Naşii de botez şi rolul lor în viaţa finului  
31/08/2012  I nostri iconografi: Iurie Braşoveanu  
31/08/2012  I nostri iconografi: Ovidiu Boc  
07/06/2012  I nomi di battesimo nella Chiesa ortodossa  
01/06/2012  Indicazioni per una Veglia di Tutta la Notte  
31/05/2012  La Veglia di Tutta la Notte  
28/05/2012  Pregătirea pentru Taina Cununiei în Biserica Ortodoxă  
08/05/2012  La Divina Liturgia con note di servizio  
29/04/2012  Pregătirea pentru Taina Sfîntului Botez în Biserica Ortodoxă
 
11/04/2012  CHIESE ORTODOSSE E ORIENTALI A TORINO  
 



Pagina principală  >  Documente  >  Sezione 12
  (NE)LĂMURIRI LITURGICE: cădirea de la Heruvic

ieromonahul Petru (Pruteanu)

Teologie.net, 23 octombrie 2019

Clicca per SCARICARE il documento come PDF file  
Răspândește:

Iniţiez o rubrică cu întrebări şi răspunsuri liturgice, al cărei titlul a fost inspirat din cartea părintelui prof. Alexandru Mihăilă, „(Ne)Lămuriri din Vechiul Testament”. Aici voi încerca să formulez răspunsuri elaborate la întrebările liturgice care-mi parvin pe email şi al căror răspuns cred că este de interes public.

Întrebare: Am observat că la greci şi români, cădirea de la Heruvic este săvârşită de către protos, pe când la ruşi – de către diacon. Care practică este mai veche şi mai corectă?

Răspuns: Întrebarea pare destul de simplă, dar, în realitate, problema este destul de complexă. Deşi nu este atât de greu să descoperim care practică este mai veche şi care este mai nouă, aceasta nu va însemna, în mod automat, şi un răspuns clar privind „corectitudinea” uneia sau a alteia, pentru că majoritatea subiectelor de acest gen se analizează şi se apreciază destul de subiectiv, în funcţie de obişnuinţa şi comoditatea fiecăruia.

Haideţi să vedem ce prevede şi implică fiecare din cele două tradiţii:

a) La greci, români, arabi şi în alte tradiţii liturgice similare, protosul citeşte mai întâi rugăciunea „Nimeni din cei legaţi…”, apoi rosteşte de trei ori imnul „Noi, care pe Heruvimi…” şi, în cele din urmă, însoţit de 2-3 diaconi cu lumânări (în Athos – cu crucifixe), face cădirea altarului, soleii şi a mijlocului bisericii. În legătură cu toate acestea există şi alte varietăţi:

– dacă este slujbă arhierească, Sfintele Uşi stau deschise toată Liturghia, pe când la slujbele preoţeşti, acestea se deschid abia după rostirea întreită a imnului „Noi, care pe Heruvimi…”, pentru a face cădirea. Este adevărat că, în ultima vreme, majoritatea preoţilor greci şi nu numai, lasă Sfintele Uşi deschise toată Liturghia, ceea ce nu ar fi o greşeală;

– unii acordă rostirea a doua şi a treia oară a imnului „Noi, care pe Heruvimi…” primilor doi preoţi de după protos, iar alţii rezervă acest drept doar protosului. Există şi obiceiul ca, la Liturghiile zilnice, când slujeşte un singur preot (şi, de regulă, fără diacon), acest imn să se rostească o singură dată, mai ales că şi cântarea de la strană e mai rapidă. Obiceiul de a ridica mâinile la rostirea acestui imn nu este unul general şi tot mai mulţi îl consideră nepotrivit pentru acest moment;

– obiceiul de a cădi întreaga biserică (şi nu doar altarul, soleea şi mijlocul bisericii) este o inovaţie populistă, care nu face decât să deplaseze şi mai mult accentul pe lucruri secundare.

b) La ruşi, cădirea este săvârşită de către diacon în timp ce protosul citeşte rugăciunea „Nimeni din cei legaţi”, după care urmează rostirea întreită a imnului Heruvic. Dacă nu este diacon, preotul citeşte mai întâi rugăciunea, apoi recuperează cădirea pe care ar fi trebuit să o facă diaconul şi abia apoi se întoarce să rostească imnul Heruvic. Şi aici se impun unele precizări:

– dacă nu este slujbă arhierească (ca Sfintele Uşi să fie permanent deschise), acestea se vor deschide chiar la începutul cântării Heruvicului, înainte de „Nimeni din cei legaţi…”;

– pentru a nu deranja protosul şi pe ceilalţi clerici în timpul rugăciunii „Nimeni din cei legaţi…”, dacă sunt mai mulţi diaconi, cel mai mic rosteşte ecteniile de dinainte de Heruvic, iar altul va începe îndată cădirea altarului, urmând să cădească soleea abia după ce protosul va merge la proscomidiar pentru a mai scoate miride. Cădirea niciodată nu se extinde până în mijlocul bisericii sau în naos;

– Imnul Heruvic este rostit de protos, ridicând mâinile (ca la eplicleză) şi rareori este acordat şi următorilor preoţi din sobor;

– La cădirea iconostasului, diaconul va purta pe umărul stâng Acoperământul mare („Sf. Aer”), care nu are cordele pentru a fi legat de grumaz pentru a atârna pe spate, ca la greci şi români. (În trecut acest Acoperemânt era purtat pe capul unuia dintre diaconi, după care ruşii au început a-l pune pe umăr, iar grecii pe spate. În prezent ruşii mai păstrează vechiul obicei al Acoperământului pe cap doar pentru diaconul care urmează să fie hirotonit preot în acea zi.)

– După cădirea iconostasului, diaconul intră în altar pentru a cădi spre clerici şi abia apoi se întoarce pe solee pentru a cădi spre popor, respectând deci o ordine ierarhică foarte clară a celor spre care cădeşte.

Haideţi să vedem ce spun izvoarele liturgice despre toate aceste elemente.

1. În primul rând observăm că nici un comentariu patristic la Sfânta Liturghie („De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului”; vezi şi cartea cu acelaşi titlu – Ed. Deisis, 2012) nu aminteşte despre aceste elemente, pentru că ele, într-adevăr sunt relativ noi. Este foarte veche menţiunea că arhiereul face cădirea altarului după Intrarea Mică, dar în legătură cu Heruvicul nu se menţionează absolut nimic, ci doar sporadic se menţionează însoţirea cu tămâie a Intrării Mari. Abia de prin sec. XIV-XV Liturghierul menţionează cu regularitate cădirea altarului, care trebuia să fie făcută de diacon, iar din sec. XIX, mai întâi la greci, apoi şi la români, aceasta este atribuită protosului. Liturghierul lui Dosoftei (Iaşi, 1679) menţionează: „Şi deacă cădesc…” – fiind încă vorba despre un gest opţional, care se făcea între rugăciunea „Nimeni din cei legaţi…” şi rostirea întreită a Imnului Heruvic, iar Liturghierul lui Antim Ivireanul (Târgovişte, 1713) atribuie cădirea tot diaconului, dar deja după rostirea întreită a Imnului Heruvic (când ruşii fac în prezent a doua parte a acestei cădiri). Am cercetat şi Evhologhiile mai recente de la Constantinopol: 1759, 1775, 1803 şi 1839 – toate având aceeași prevedere, ca diaconul să săvârşească cădirea altarului. Abia începând cu Evhologhiul de la 1850 această prerogativă este atribuită preotului, deşi, un alt Evhologhiu din 1851 o atribuie iarăşi diaconului. Începând cu Evhologhiile greceşti din 1862 şi 1865, protosul va săvârşi în mod stabil cădirea de la Heruvic, chiar şi atunci când conliturghisesc şi alţi preoţi şi diaconi. Bineînţeles, o astfel de inovaţie nu avea cum să pătrundă în cultul rusesc, care au făcut ultima concordanţă serioasă cu cărţile greceşti cu două secole mai devreme.

După cum observă şi P. Trempelas în studiul: „Cele trei Liturghii conform codicelor ateniene” (Atena, 1935, p. 78), majoritatea manuscriselor vechi menţionează cădirea pentru diacon şi doar rostirea Psalmului 50 de către protos. Trebuie însă să precizăm că psalmul nu avea legătură cu cădirea, ci cu spălarea mâinilor tuturor preoţilor dintre Sfintele Uşi (şi acesta era unul din motivele pentru care la sărbători Heruvicul trebuia cântat mai lung), dar mai târziu această spălare a rămas doar pentru slujbele arhiereşti şi numai pentru primul dintre arhierei. Deci simpla menţiune a rostirii Psalmului 50 de către preot nu însemna în mod obligatoriu şi săvârşirea cădirii de către el, aşa cum se face în prezent. Liturghierul lui Dosoftei încă menţionează spălarea mâinilor preotului înainte de a merge la Proscomidiar, fără vreo altă spălare înainte de împărtăşire.

2. În trecut, indicaţia de „a cădi altarul” însemna cu totul altceva decât înseamnă ea astăzi, din cauza evoluţiei destul de confuze a termenului „altar” în Răsăritul Ortodox. Din câte ştim, prima Liturghie slavonă slujită de Sf. Chiril şi Metodie în Moravia (sec. IX) nu era cea bizantină, ci cea romană. De aceea, limba slavonă a început să folosească pentru grecescul „θυσιαστήριον” – latinescul „altar”, schimonosit mai târziu ca „oltar”. Prin urmare, „altarul”, atât la latini, cât şi la slavi, însemna doar Sfânta Masă, iar spaţiul în care se află altarul se numea la greci „ιερό” (sau βήμα), la latini „sanctuarium”, iar la slavi s-a tradus ca „святилище”. Iată de ce primele traduceri slavoneşti şi româneşti foloseau expresia „pe altar” (vezi şi Psalmul 50:21b – „pe altarul Tău viţei”), dar nu „în altar”, pentru că termenul era rezervat doar Sfintei Mese, nu şi spaţiului în care se află aceasta. (Teoretic, grecescul „θυσιαστήριον” ar trebui tradus ca „jertfelnic”, dar din cauza rânduielilor de mai târziu ale Proscomidiei, acest termen a fost atribuit de slavi proscomidiarului, iar Sfânta Masă este numită cel mai des „престол”, care înseamnă de fapt „tron”; folosirea de către români a cuvântului „jertfelnic” pentru Sfânta Masă este mult mai corectă.)

Prin urmare, „a cădi altarul” însemna în trecut a tămâia Sfânta Masă, nu şi spaţiul, pereţii şi pe toţi clericii care se află în acel spaţiu. După cum observăm din vechile izvoare liturgice, cădirea Sfintei Mese nu era un rit cu valoare în sine, ci era un gest de evlavie care pregătea o anumită procesiune. De exemplu, înainte de citirea Evangheliei, în timp ce se cântă „Aliluia”, era prevăzut ca „diaconul să tămâieze altarul”, ceea ce însemna cădirea de trei ori în faţa Sfintei Mese sau, cel mult, înconjurarea ei. Dar atunci când prin „altar” s-a înţeles sanctuarul, la care s-a adăugat şi iconostasul care separă sanctuarul de naos, durata cântării stihurilor de la „Aliluia” a devenit insuficientă pentru o cădire atât de complexă şi, de aceea, diaconii au început să facă cădirea chiar din timpul citirii Apostolului, împiedicând ascultarea atentă a lui. Aceeaşi logică era şi pentru cădirea de la Heruvic: în timp ce arhiereul şi preoţii se spălau pe mâini, diaconii aşterneau ilitonul* şi făceau o scurtă cădire pregătitoare pentru aducerea şi punerea Cinstitelor Daruri. Abia după punerea lor pe Sfânta Masă protosul le tămâia de trei ori, încheind ritualul Intrării Mari.

(* În trecut, dacă Sfânta Masă era sfinţită de arhiereu, pe ea nu se punea şi antimis, ci doar înainte de Intrarea Mare diaconii aşterneau un iliton pentru a evita împrăştierea miridelor. Chiar şi mai târziu, când ilitonul se păstra pe Sfânta Masă, sub Sfânta Evanghelie, rânduielile liturgice prevedeau desfacerea acestuia, dar nu şi a antimisului, care dacă exista, se ţinea desfăcut sub acoperământul Sfintei Mese.)

3. În prezent avem două rânduieli destul de diferite în ce priveşte cădirea de la Heruvic. În mod evident, tradiţia rusă este mai veche şi permite o slujire mai ritmată a Liturghiei, chiar dacă uneori, din cauza scoaterii de miride în acest moment, cântarea Heruvicului se lungeşte destul de mult. Doar la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite ruşii mai păstrează vechea rânduială, limitând cădirea doar la spaţiul altarului, fără a ieşi pe solee.

Rânduiala întâlnită la greci şi români pare mai clară, pentru că, indiferent dacă este sau nu diacon, cădirea este săvârşită de protos şi, de fiecare dată în acelaşi moment. Totuşi, este important să ştim că nu aceasta reprezintă rânduiala veche a Bisericii şi nu ar fi corect ca aceasta să fie generalizată doar pentru că „aşa fac grecii”.

Răspândește:
Pagina principală  >  Documente  >  Sezione 12