Recent, un „teolog cu două clase” pe nume Ioan Argatu, a întocmit o listă cu 12 capete de acuzare la adresa mea, pe care le-a publicat pe blogul său amatorist. De ce 12 acuzaţii şi nu mai multe sau mai puţine nu ştiu. Nu cred că a auzit de „Cele 12 anatematisme” ale Sf. Chiril al Alexandriei, ca să se inspire tocmai de acolo.
Sunt obişnuit cu astfel de atacuri fără argumente şi, dacă nu m-ar fi acuzat (fie şi indirect) de erezie, chiar nu aş fi reacţionat în nici un fel, căci nu merită. Dar, mânat de duhul Sfinţilor Părinţi, nu am dreptul să tac atunci când sunt acuzat de erezie. Şi Canonul 79 de la Cartagina mă obligă să-mi demonstrez nevinovăţia „ca să nu se aducă defăimare Bisericii… şi pentru ca să se împiedice trufia ereticilor şi mândria păgânilor”.
Vă spun sincer, nu ştiu cine este acest preot Ioan Argatu. Se pare că e atât de mare personalitatea dânsului încât nimeni nu ştie nimic despre el, nici măcar „dl Google”. Dar în cazul în care este vreo rudă de-a răposatului Ilarion Argatu, atunci atacul dânsului îmi este clar, având în vedere criticile pe care eu le-am adus marelui arhimandrit-magician, pe care aceştia vor să-l declare sfânt.
Înainte de a analiza fiecare punct, rog pe cititori să nu se smintească de stilul meu un pic tăios. Eu, cel puţin, i-am dat numele acestui preot, pe când el mă numeşte „un oarecare Ierom PP care se identifică cu sit-ul teologie.net”. Şi, întrucât unul din acei „P” înseamnă numele de familie al părinţilor mei (care m-au născut şi crescut), am un motiv în plus să-mi apăr demnitatea în faţa acestui pseudo-teolog, care nici să scrie româneşte nu ştie…
O ultimă precizare introductivă importantă este faptul că preotul Ioan Argatu pune pe seama mea o grămadă de citate născocite (şi niciodată nu face trimitere la vreo scriere de-a mea), iar altele sunt preluate dintr-o scrisoare scrisă de PS Siluan clericilor săi din Italia, neştiind probabil că PS Siluan (sau, mai exact, cineva din anturajul lui) nici nu mă lasă să conferenţiez în parohiile sale, chiar dacă mulţi preoţi au dorit să mă invite. Deci eu n-am nimic cu scrisoarea episcopului Siluan, chiar dacă aprob mai multe idei ale PS Sale (mai ales că unele sunt plagiate chiar de la mine). La moment însă, aceste detalii contează mai puţin. Toate acuzaţiile sunt trecute pe numele meu şi eu mă văd obligat să aduc explicaţii pentru fiecare dintre ele:
1. Primul capăt de acuzare formulat (fără două litere) de Ioan Argatu se referă la „Intrare(a) în Sfâ(n)tul Altar a bărbaţilor şi femeilor, cu ocazia sfinţirii unei biserici”. Cică, eu aş fi afirmat că: „[Aceasta] este unica dată când au voie să intre şi femeile în Sfântul Altar, cu binecuvântarea episcopului.” Sursa nu este menţionată pentru că ea nici nu există. Niciodată n-am spus aşa ceva. Singurul loc în care am abordat această problemă este pe forumul meu. Răspunsul este din data de 18 februarie 2013 şi l-am lăsat nemodificat până acum. Oricine poate intra să citească şi să vadă câtă dreptate are acuzatorul meu.
2. „Intrare(a) femeilor cu necurăţie lunară în Sfânta Biserică”. Nu-l mai întreb pe marele teolog de ce la punctul 1 a scris „biserică” cu „b” mic, iar la punctul 2 cu „B” mare, căci sigur nu ştie. Iar răspunsul la acuzaţia dânsului l-am scris în două postări extinse de pe blog (aici şi aici), pe care le poate citi oricine. Faptul că citez acolo „Constituţiile Apostolice” nu înseamnă că recunosc autoritatea dogmatică a acestei scrieri. Am citat-o ca pe un izvor istoric şi canonic, aşa cum o fac majoritatea teologilor şi cum au făcut înşişi Părinţii de la Sinodul (nu „Simondul”) Trulan, care au preluat cele 85 de „Canoane Apostolice” anume din această scriere. Mai mult decât atât, „Constituţiile Apostolice” sunt printre foarte puţinele scrieri cu doctrină dubioasă care nu au fost distruse, ci copiate şi răspândite chiar de teologii Bisericii, cu precizarea că are unele inexactităţi dogmatice legate de dogma trinitară şi hristologică. Iar între dogma trinitară şi atitudinea faţă de o problemă fiziologică este o diferenţă cam mare…
3. „Participarea mamei la botezul propriului copil”. Iarăşi fără să se citeze vreo sursă, îmi sunt puse în cârcă următoarele idei:
– „Este o discriminare sau nu-i drept, să nu participe mama la cel mai important eveniment din viaţa copilului ei şi din viaţă ei ca mamă; se acuză Biserica de deficit în rânduiala botezului şi că a făcut nedreptate mamei, când a stabilit rânduiala botezului.
– Săvârşirea botezului după 40 de zile, când mama, poate face molifta de lehuză şi poate intra în biserică, participând la botezul propriului copil;
– Nu se mai ţine cont de ordinea timpilor şi a rânduielilor, care trebuiesc respectate: aghiazma în prima zi, molifta de 8 zile, rânduiala punerii numelui în a 8-a zi urmată de botez, molifta la 40 zile a lehuzei, închinarea pruncului odată cu molifta mamei.
–În trecut n-au participat mamele la botezul propriilor copii, (trebuie spaţiu aici) fiind lumea mai înapoiată şi credulă.”
În continuarea acestui punct, marele teolog insistă pe săvârşirea botezului în 8-a zi de la naştere, fără să aducă argumente. Eu însă, în studiul meu despre botez am adus numeroase argumente istorice, liturgice şi canonice în care am demonstrat că în trecut copiii erau botezaţi la un an sau chiar trei (după cum învaţă Sf. Grigore Teologul), iar la 40 de zile abia începea catehumenatul (despre care acuzatorul nici nu pomeneşte). Apropo, că tot vorbim de acuzaţii: în 1054, cardinalul Humbert acuza pe ortodocşi că nu vor să boteze copiii înainte de 40 de zile, chiar dacă aceştia sunt pe moarte; şi culmea e că grecii n-au spus niciodată că acuzaţia nu-i adevărată, pentru că într-adevăr aşa se întâmpla. Botezul imediat după naştere şi mai ales comparaţia cu tăierea împrejur a Domnului la 8 zile este de origine apuseană şi a început să se practice în Răsărit destul de târziu. Şi ca să înţeleagă cineva toată istoria asta, trebuie să citească nu Molitfelnicul de astăzi (plin de greşeli), ci sute şi mii de izvoare istorice, liturgice şi canonice…
4. „Icoanele nu trebuiesc (corect: trebuie) sfinţite”. Asta nu o spun doar eu, ci şi mulţi ierarhi şi preoţi români. De ce nu se ia de ei? De ce nu se ia de teologii aghioriţi, care în baza Canoanelor şi a scrierilor Sf. Părinţi afirmă cu tărie că icoanele nu necesită sfinţire şi că această practică este preluată de la romano-catolici. Sau poate pentru acuzatorul meu, ediţia actuală a Molitfelnicului e mai presus şi de cât hotărârile Sinodului VII Ecumenic?
5. „Împărtăşirea de mai multe ori cu o singură spovedanie”. Voi comenta acest punct atunci când acest preot îmi va demonstra că el însuşi, duhovnicul şi ierarhul lui se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire. Dacă ei înşişi nu fac asta, care pot fi pretenţiile faţă de mine?
6. „Împărtăşirea credincioşilor în fiecare duminică”. S-a scris prea mult la acest capitol. Argumentele abundă, dar dacă omul a citit şi nu a înţeles, ce rost mai are să continuăm? Şi de ce nu critică pe episcopii şi preoţii din BOR care fac acelaşi lucru? A ajuns ca „întreg Aliotmanul să se împiedice de-un ciot” ca mine? Mă simt onorat…
7. „Împărtăşirea credincioşilor chiar dacă au mâncat”; iar mai jos pune pe seama mea următoarele cuvinte: „Se pot împărtăşi cei ce au mâncat cu 2 ore în urmă, pentru că mâncarea se digeră în două ore”. Aş putea scoate bani mari din acest om, dacă l-aş da în judecată pentru calomnii, fals şi uz de fals. Dar nu-mi pun mintea… Eu am vorbit de „cel puţin 6 ore” şi nu de la mine, ci publicând o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ruse din 1968. Dar nu cred că preotul Argatu are bunul simţ să-şi ceară scuze în public pentru aceste minciuni gogonate…
8. „Împărtăşirea celor cu păcate grele fără să li se acorde timp de penitenţă”. Apoi se adaugă următoarele „argum(e)nte” puse pe seama mea. Cică eu am spus că „Trebuiesc (corect: trebuie) primiţi la împărtăşanie tinerii care trăiesc în păcatul desfrânării şi în concubinaj, nu trebuie îndepărtaţi, pentru că însuşi faptul că a venit să se mărtusirească spun despre ei că se căiesc. Duhul Sfânt prezent în Sfânta Împărtăşanie îi va călăuzi să se lepede de păcat şi să-şi îndrepte viaţa”. Niciodată n-am spus şi n-am procedat aşa. O pot confirma toţi cei care au fost sau încă sunt opriţi de mine de la împărtăşire pentru astfel de păcate. Apropo, vă daţi seama, că dacă acest individ îşi permite să mă acuze astfel fără să mă cunoască, cum îşi judecă el ierarhul şi colegii-preoţi pe care-i cunoaşte?!
9. „Sfânta Anaforă, este o inovaţie şi nu trebuie să se împartă credincioşilor la Sfârşitul Sfintei Liturghii.” (De ce cuvântul „Sfârşit” e cu literă mare?) Bineînţeles, n-am spus niciodată asta! Mai mult decât atât, îl invit pe marele teolog să participe la o Liturghie în parohia mea din Cascais şi va vedea că eu dau anafură credincioşilor atât după împărtăşire, cât şi la sfârşitul Liturghiei celor care nu s-au împărtăşit. Participând, va avea ocazia să se convingă şi despre netemeinicia punctului următor, care spune:
10. „Liturghia catehumenilor şi mai cu seamă “ectenia celor chemaţi” nu mai trebuie să se rostească, că nu mai are obiectul importanţei ei, ci să se intre direct în Liturghia propriu-zisă.” Despre „ectenia pentru catehumeni” am scris aici, iar despre restul „Liturghiei catehumenilor” nu comentez. N-am spus şi nu fac aşa. Din contra, spre deosebire de majoritatea absolută a parohiilor româneşti, care scurtează antifoanele şi nu pun troparele şi condacele înainte de Trisaghion, eu pun toată rânduiala acestei părţi a Liturghiei, iar predica o ţin imediat după Evanghelie, aşa cum o cere rânduiala şi logica „Liturghiei catehumenilor”. Ectenia pentru catehumeni o pun doar când am catehumeni reali în biserică, pomenindu-i nominal. Dar Ioan Argatu nu are de unde să ştie despre astea, că el n-are niciodată catehumeni (contrar Canonului 78 Trulan şi 46 Laodiceea), din moment ce pe toţi îi botează la 8 zile. Tocmai de aceea trebuie să tacă. Singur lucru pe care ar putea să-l spună este iertarea…
11. "Rugăciunile de taină, pe care le rosteşte preotul în Altar, în cadrul Sfintei Liturghii, trebuie zise cu voce tare, în auzul credincioşilor". Despre asta am scris aici. Mai e şi o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Elladei. Dacă-l ţin muşchii, să se ia de ierarhii greci, nu de mine…
12. "În timpul cântării “Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treime cea de o Fiinţă şi nedesparţită” de dinainte de “Crez”, preoţii să deschidă Uşile Împărăteşti şi să rostească către popor cuvintele: ”Hristos în mij(l)ocul nostru”, iar poporul întrerupe cântarea, şi răspund cu toţi într-un glas “Este şi va fi”. Marele nostru teolog are o imaginaţie prea bogată. Dar ca să i-o spulber, îl anunţ că în parohia din Cascais eu nici n-am „uşi împărăteşti” şi nici pierdea, iar la mănăstirea din Lagos unde le am, le ţin deschise pe toată durata Liturghiei. Iar Ioan Argatu, chiar dacă-i mai în vârstă decât mine, trebuie să mai mănânce mămăligă şi apoi să se apuce să discute astfel de subiecte. Iar dacă-şi va cere iertare în public, o să-i spun şi lui cu dragoste (cu uşile deschise sau printre uşi, cum va prefera): „Hristos în mijlocul nostru! Este şi va fi!”.
P.S. Încă o dată îmi cer iertare pentru tonul agresiv. Dar dacă v-aţi pune în locul meu, cred că m-aţi înţelege mai bine. S-au adus prea multe acuzaţii false şi nefondate, iar tăcerea mea i-ar fi derutat şi dezamăgit pe cititori, faţă de care eu am o atitudine onestă şi responsabilă. Cu teologia nu se joacă…
|
