Rubrica

 

Informații despre parohia în alte limbi

Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=205  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=602  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=646  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=647  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=4898 
Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=2779  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=204  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=206  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=207  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=208 
Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=3944  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=7999  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=8801  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=9731  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=9782 
Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=11631         
 

Calendar Ortodox

   

Școala duminicală din parohia

   

Căutare

 

In evidenza

04/10/2023  Scoperte, innovazioni e invenzioni russe  
14/03/2020  I consigli di un monaco per chi è bloccato in casa  
11/11/2018  Cronologia della crisi ucraina (aggiornamento: 3 febbraio 2021)  
30/01/2016  I vescovi ortodossi con giurisdizione sull'Italia (aggiornamento: 21 dicembre 2022)  
02/07/2015  Come imparare a distinguere le icone eterodosse  
19/04/2015  Viaggio tra le iconostasi ortodosse in Italia  
17/03/2013  UNA GUIDA ALL'USO DEL SITO (aggiornamento: aprile 2015)  
21/02/2013  Funerali e commemorazioni dei defunti  
10/11/2012  Naşii de botez şi rolul lor în viaţa finului  
31/08/2012  I nostri iconografi: Iurie Braşoveanu  
31/08/2012  I nostri iconografi: Ovidiu Boc  
07/06/2012  I nomi di battesimo nella Chiesa ortodossa  
01/06/2012  Indicazioni per una Veglia di Tutta la Notte  
31/05/2012  La Veglia di Tutta la Notte  
28/05/2012  Pregătirea pentru Taina Cununiei în Biserica Ortodoxă  
08/05/2012  La Divina Liturgia con note di servizio  
29/04/2012  Pregătirea pentru Taina Sfîntului Botez în Biserica Ortodoxă
 
11/04/2012  CHIESE ORTODOSSE E ORIENTALI A TORINO  
 



Pagina principală  >  Documente  >  Sezione 3
  Ce este “(ne)curăţia femeii” şi cum se raportează Biserica la ea. Drepturile femeilor creştine în perioada ciclului menstrual

teologie.net

Clicca per SCARICARE il documento come PDF file  
Răspândește:

Motto: Dacă femeia moare la naştere, noi o considerăm sfântă,

ca una ce şi-a dat viaţa pentru a aduce un om nou în lume,

dar dacă ea rămâne în viaţă, noi îndrăznim să

o numim „necurată” timp de 40 de zile.

Săraca femeie! Oare ce-i mai bine pentru ea?

De multe ori am fost întrebat despre drepturile şi îndatoririle femeilor în „perioada necurăţiei lunare” şi, acumulând anumite materiale, am hotărât să formulez un răspuns. 

I. Aşa-numita „necurăţie lunară” (menstruaţia), precum şi „necurăţia femeii lăuze” sunt noţiuni incompatibile cu creştinismul, mai ales că e vorba despre nişte procese fiziologice inevitabile, fără de care o femeie nu ar putea deveni mamă! Scurgerea de sânge din corpul femeii nu este o necurăţie, ci din contra, o curăţire a organismului ei şi care nu afectează starea duhovnicească a femeii, ci este exact ca şi curgerea mucoasei nazale sau vărsarea lacrimilor, care de asemenea sunt procese de curăţire. Faptul că o astfel de curăţire presupune scurgeri de sânge, nu schimbă prea mult datele problemei, mai ales în prezent, când măsurile de igienă împiedică orice vărsare de sânge în spaţiile publice sau private.

II.   Despre implicaţiile teologice ale aşa-numitei „necurăţii rituale” există un studiu foarte bun al maicii Vassa Larina (tradus acum şi în româneşte). Am observat că în acel studiu lipseşte un citat important la acest subiect, şi anume capitolul 27 din cartea a VI-a a Constituţiilor Apostolice – text pe care-l vom reda mai jos.

III.   În acord cu cele două surse de mai sus putem formula următoarele concluzii:

1) În orice perioadă a lunii, inclusiv în perioada ciclului lunar, femeia poate intra în biserică şi participa la toate slujbele. Vechile interdicţii de a intra în biserică erau legate de faptul că în trecut, în general, nu se permitea prezenţa la Liturghie a celor care nu se împărtăşesc, dar şi pentru că, din lipsa unor măsuri adecvate de igienă, sângele menstrual putea curge chiar în biserică. Deja de peste o mie de ani Biserica admite prezenţa la Liturghie şi a celor care nu se împărtăşesc. Pe de altă parte, de câteva decenii bune s-au inventat măsuri igienice care practic exclud pătarea bisericii de sânge.  

2) Botezul şi Împărtăşirea euharistică sunt interzise în această perioadă (pentru că Sângele lui Hristos sfinţeşte şi sângele nostru şi aruncarea lui trebuie evitată), dar nu şi sărutarea icoanelor, citirea Bibliei, aprinderea lumânărilor/candelei şi chiar consumarea anafurei şi aghesmei. În foarte multe mănăstiri de maici, în special din Grecia, monahiile în perioada ciclului menstrual iau anafură şi beau agheasmă – practică mai greu acceptată în mediile parohiale şi, culmea, nu de preoţi, ci de însăşi femeile. Trebuie însă să fie clar că anafura (numită mai corect „antidor”) se dă anume celor care nu se pot împărtăşi, iar agheasma se sfinţeşte şi se foloseşte anume pentru înlăturarea oricărei necurăţii. Din moment ce Molitfelnicul prevede rânduieli de stropire cu agheasmă a animalelor, cu atât mai mult o femeie (care e după chipul lui Dumnezeu) poate lua agheasmă chiar şi în perioada firească legată de maternitatea ei. E bine ca în această privinţă să se ţină cont şi de sfatul duhovnicului (nădăjduind că şi duhovnicul este cu dreaptă socoteală). Consider că săvârşirea Cununiei şi Maslului în această perioadă trebuie să se facă tot cu binecuvântarea duhovnicului (mai ales că şi aceste Taine ar trebui să fie legate de împărtăşirea euharistică). 

3) Imediat după terminarea ciclului menstrual, fără a aştepta un anumit număr de zile (decât poate una, pentru siguranţă), femeia se va împărtăşi iarăşi. Iar în cazul unor hemoragii de lungă durată, care nu sunt rezultatul unor menstruaţii obişnuite, ci mai degrabă o boală, femeia poate fi împărtăşită chiar şi cu aceste scurgeri de sânge (aşa cum se împărtăşesc şi alţi oameni răniţi în spitale). Se cunosc multiple cazuri când femeile s-au vindecat de hemoragie anume datorită împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Acestea sunt cazuri excepţionale, care nu trebuie să devină regulă, dar existenţa lor nu trebuie totuşi exclusă.

4) În perioada de după naştere, femeia are un fel de „concediu liturgic”, având dreptul să lipsească de la slujbe pentru a se reface fizic. De regulă, la 40 de zile după naştere, femeia vine la biserică pentru a i se citi rugăciunile de reintrare în biserică. Şi dacă botezul copilului are loc după citirea acestor rugăciuni, mama copilului poate asista la botezul propriului copil fără nici o problemă. Dacă femeia este sănătoasă şi i s-a oprit orice fel de scurgere, ea se poate adresa după rugăciunea de reintrare în biserică şi înainte de 40 de zile. Dar şi în această privinţă nu trebuie îngăduite exagerările.

Iată mai jos textul din Constituţiile Apostolice (despre care am amintit la punctul II):

Dacă păzesc obiceiurile iudaice privitoare la scurgeri de sămânţă, scurgeri în vis şi relaţiile trupeşti potrivit Legii (Levitic 12; 15; 22), să ne spună dacă în ceasurile şi zilele în care suferă ceva din acestea se feresc să se roage, să se împărtăşească din Euharistie sau să atingă Cartea; şi dacă spun că da, este evident că sunt goi de Duhul Sfânt Care rămâne pururea în cei credincioşi, căci despre cei cuvioşi spune Solomon ca fiecare să fie gata că: „Atunci când doarme, să-l păzească, şi când se scoală, să vorbească cu el” (Proverbe 6:22). Căci dacă socoteşti, femeie, că atunci când eşti în cele şapte zile ale scurgerii tale (Levitic 15:12), eşti goală de Duhul, şi atunci, dacă mori pe neaşteptate goală de Duhul, vei pleca la Dumnezeu fără îndrăznirea nădejdii. Întrucât ai însă negreşit pe Duhul în chip inseparabil, fiindcă El nu este într-un loc, atunci ai nevoie de rugăciune şi de cercetarea Duhului Sfânt, întrucât în această stare n-ai făcut nici o fărădelege. Fiindcă nici împreunările legitime, nici lehuzia, nici curgerea sângelui, nici scurgerile în vis nu pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai necredinţa, impietatea şi fapta contrară legii. Pentru că Duhul Sfânt rămâne mereu în cei care L-au dobândit, cât timp vor fi vrednici, iar pe cei de care se separă îi face pustii şi predaţi duhului rău. Dar orice om e plin fie de Duhul Sfânt, fie de [duhul] cel necurat şi îi este cu neputinţă să scape de fiecare din aceştia, dacă nu suferă ceva contrar lor; căci Mângâietorul urăşte orice minciună (Fapte 5:3), iar diavolul urăşte orice adevăr (Ioan 8:44). Dar oricine a fost botezat cu adevărat e separat de duhul diavolesc şi e în Duhul Sfânt, iar în cel ce face binele rămâne Duhul Sfânt umplându-l de înţelepciune şi pricepere şi duhul rău nu se poate apropia de el, pentru că observă atacurile lui. Deci tu femeie, dacă, aşa cum spui, în zilele scurgerii tale eşti goală de Duhul Sfânt, atunci eşti plină de cel necurat; căci nerugându-te, nici citind, îl chemi fără voie, fiindcă el îi iubeşte pe cei nerecunoscători, leneşi, nepăsători, somnoroşi, deoarece şi el, întrucât a fost bolnav de nerecunoştinţă, a fost dezbrăcat de către Dumnezeu de demnitatea sa, fiindcă a ales să fie diavol în loc de arhanghel. De aceea, abţine-te, femeie, de la cuvinte zădarnice, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu Care te-a creat şi roagă-te Lui, fiindcă este Domn şi al tău şi a toate, şi meditează la Legile Lui, nerespectând nimic din practicile care ţine sau de curăţirea naturală sau de împreunarea legiuită sau de naştere ori lepădare, sau de întinarea trupului, căci astfel de practici sunt invenţiile zădarnice ale unor oameni nebuni şi n-au nici un sens. În chip asemănător nici îngroparea unui om, nici oasele unui mort, nici mormântul, nici oricare mâncare, nici scurgerea în vis nu pot întina sufletul omului, ci numai necredinţa în Dumnezeu, fărădelegea şi nedreptatea faţă de aproapele, adică răpirea, violenţa sau altceva contrar dreptăţii, adulterul sau desfrânarea.

[Am citat după: Constituţiile Apostolice, cartea VI, cap. 27, în „Canonul Ortodoxiei” (diac. Ioan Ică Jr.), vol. 1, Ed. Deisis 2008, pp. 707-708.]

P.S. Nu exclud că acest subiect ar putea genera discuţii contradictorii, dar cred că era important să se prezinte şi acest punct de vedere, în general uitat, chiar dacă acesta e mai justificat din perspectiva Evangheliei şi a numeroaselor izvoare canonice şi patristice vechi.

Dacă cineva vrea să rămână la regulile mai noi (!), aflate încă în uz pe la noi, care exclud femeile de la orice participare liturgică în perioada ciclului menstrual, nu are decât să o facă, dar fără a judeca pe cei care au o conştiinţă mai tare şi sunt în măsură să depăşească rămăşiţele iudaice şi păgâne din viaţa lor creştină. 

 

Continuarea acestui articol (ca răspuns la unele comentarii)

Iarăşi despre “necurăţia femeilor” şi nu numai…

Am observat un interes sporit pentru subiectul despre locul femeii în Biserică în perioada ciclului menstrual. Era şi firesc să se întâmple aceasta, din moment ce sute de episcopi şi mii de preoţi din lumea ortodoxă (inclusiv din BOR) niciodată n-au fost de acord cu interdicţia de intrare a femeilor în biserică în perioada ciclului lunar.

După cum am arătat şi în articolul precedent, o astfel de abordare poate fi considerată una „liberală” faţă de Vechiul Testament, dar, în acelaşi timp, este una tradiţională şi autentică pentru Biserica Noului Testament.

Ca de obicei, n-au lipsit nici criticile şi acuzaţiile de erezie sau, cel puţin, sminteală. Şi dacă peste acuzaţiile şi atacurile la persoană pot trece uşor, fiind vaccinat împotriva prostiei, atunci când e vorba despre erezie sau sminteală cred că trebuie să-mi argumentez poziţia, căci chiar nu vreau să semăn neînţelegere, tulburare şi sminteală în rândul clericilor sau credincioşilor. Totodată, vreau să-mi cer iertare dacă am supărat sau smintit pe cineva în cadrul acelor dezbateri virtuale, mai ales că nu am făcut-o intenţionat şi nici măcar din dorinţa de a mă apăra pe mine, ci mai degrabă din necesitatea de a pune la punct pe diferiţi amatori cărora le adresez acest răspuns…

Deci voi veni cu câteva argumente prin care-mi voi reconfirma poziţia exprimată anterior. Dacă toată lumea ar fi citit cu atenţie studiul maicii prof. dr. Vassa Larina şi textul din Constituţiile Apostolice (redat în articolul precedent), poate că nici nu era nevoie de aceste lămuriri. Acum însă, când deja s-au scris sute de comentarii la subiect, sunt nevoit să completez cu următoarele afirmații: 

I. De fiecare dată când apare câte un articol care generează „brainstorming teologic”, chiar dacă el nu are nimic eretic sau smintitor în el însuşi, dintr-odată ies la iveală şi „legionarii ortodocşi” care, fără nici o cultură a dialogului, nemaivorbind de pregătirea teologică, încep să acuze şi să facă diferite comparaţii nepotrivite de genul: „cine eşti tu ca să-l contrazici pe părintele Cleopa?”. E ca şi cum ai întreba: „Cine este mai mare: Mihai Eminescu, Albert Einstein sau Alexandru Macedon?” Bineînţeles, fiecare a fost mare în domeniul său şi comparaţia lor este pur şi simplu imposibilă. Aşa se întâmplă şi în mediul bisericesc, unde practic există 3 tipuri de autorităţi, care la modul ideal ar fi bine să fie una singura, dar în realitate aceasta se întâmplă destul de rar şi de cele mai multe ori, oameni cu harisme diferite, au colaborat fructuos spre binele Bisericii, fără să se desconsidere reciproc (cf. I Corinteni, cap. 12). Este vorba despre autoritatea canonică (sinoadele şi ierarhii), autoritatea teologico-ştiinţifică şi autoritatea duhovnicească. Cum am mai spus, au existat puţine persoane în istoria Bisericii care au reuşit să se impună sub toate aceste trei aspecte (poate doar: Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Grigore Palama şi poate alţi câţiva – dar nici aceştia nu au excelat în toate), iar părintele Cleopa, după părerea mea, nu poate fi numărat printre ei pe simplul motiv că nu a fost ierarh al Bisericii, iar din punct de vedere teologic a fost un foarte bun autodidact, dar nu mai mult. Nu este cazul să-i enumer scăpările teologice, mai ales că acestea nu-i ştirbesc cu nimic autoritatea duhovnicească şi nici şansa de a se număra printre sfinţi! Până la urmă, Biserica niciodată nu a considerat că sfinţii ar fi infailibili, ci numai Sinoadele Ecumenice ale Bisericii! De aici rezultă foarte clar că nici eu nu pretind la infailibilitate, iar dacă cineva vede în mine o autoritate, cu siguranţă este mai îndreptăţit să vadă una teologico-ştiinţifică, decât una duhovnicească, ceea ce nu înseamnă că un teolog (în sensul ştiinţific al cuvântului) este din start un om fără preocupări duhovniceşti, mai ales dacă acesta este şi monah. Şi cred că acelaşi lucru este valabil şi în cazul maicii Vassa Larina, o fecioară poliglotă şi foarte erudită, care a scris numeroase studii ştiinţifice de liturgică şi nu numai, în care nu face altceva decât să prezinte vechile izvoare, dar nu selectiv, cum o fac unii, ci exhaustiv şi studiate în paralel. De aceea am şi spus că studiul dânsei la subiectul despre „necurăţia rituală” este unul foarte bun.

Deci, revenind la subiectul despre femeile în perioada ciclului menstrual, eu ştiu foarte bine că părintele Cleopa a avut o altă părere decât cea expusă de mine. Ei şi ce? Avem noi o oficializare a părerii sfinţiei sale la nivel panortodox? Sau măcar duhovnicii români au fost cu toţii exact de aceeaşi părere? Nu! Atunci de ce să nu luăm în calcul şi celelalte autorităţi: canonică şi teologico-ştiinţifică sau chiar opiniile altor personalităţi duhovniceşti? Iată, de exemplu, patriarhul Pavle al Serbiei (citat de Vassa Larina), care fără îndoială a fost nu doar un mare ierarh al Bisericii, ci şi un bun teolog, şi un om foarte duhovnicesc, consideră că femeile pot să intre în biserică în perioada ciclului menstrual şi chiar să ia anafură şi agheasmă. Ce facem în acest caz cu părintele Cleopa? Îl ignorăm sau îl anatemizăm? Bineînţeles că nu! S-ar putea ca unii începători să aibă nevoie anume de poziţia părintelui Cleopa, dar asta nu înseamnă că ea este singura şi automat devine normativă pentru toţi. Nicidecum! Şi iată de ce…

II. Unii „legionari ortodocşi” au sărit cu învinuirea că cei ce permit femeilor intrarea în biserică în perioada ciclului menstrual încalcă şi desfiinţează textul biblic de la Levitic 15, care vorbeşte foarte clar despre interdicţiile în cazul lor. Împotriva acestei acuzaţii, bazate pe un singur text biblic, eu vin cu alte 5 împotrivă.

1. Sinodul Apostolic a anulat prescripţiile levitice, stabilind ca creştinii să se ferească doar de idoli, de desfrânare, să nu mănânce animale sugrumate şi să nu bea sânge (Fapte 15:20, 29). Dacă Vechiul Testament a rămas în vigoare în toate aspectele lui, atunci „legionarii ortodocşi” ar trebui nu numai să se taie împrejur, ci conform aceleeaşi cărţi a Leviticului (cap. 11) să nu mănânce carne de porc sau de iepure, iar Paştile şi alte sărbători să le sărbătorească ca evreii.

2. Atunci când o femeie cu scurgere de sânge s-a atins de Hristos, Domnul nu a certat-o (aşa cum s-ar fi cuvenit după cartea Levitic, 15), ci i-a lăudat credinţa (vezi Matei 9:20-22). Poate cineva să se considere un mai bun împlinitor al Legii decât Însuşi Dătătorul Legii?

3. În alt loc din Evanghelie (Matei 15:17-20) Mântuitorul arată foarte clar că nu cele exterioare spurcă pe om, ci cele ce ies din inimă: gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtul, mărturiile mincinoase, hulele etc. – acestea sunt cele care spurcă pe om. Deci nici menstruaţia nu spurcă femeia, căci altfel Hristos n-ar fi lăudat femeia respectivă care s-a atins de El şi s-a vindecat. 

4. În Epistola către Evrei (cap. 7-10) Sf. Ap. Pavel arată caracterul simbolic şi alegoric ale multor prescripţii levitice, în special cele legate de Templu şi Jertfe. Tot aşa, mai mulţi părinţi şi scriitori bisericeşti în epoca primară a Bisericii au înţeles prescripţiile despre „necurăţia rituală” ca o alegorie la necurăţia păcatelor. 

5. Multe din prescripţiile Legii Vechi, cum sunt de exemplu cele despre lepră (expuse la Levitic 14, imediat înaintea prescripţiilor despre menstruaţie), nu au avut nici o valoare teologică, ci una strict igienică şi cultural-civilizaţională. Poporul evreu trebuia să crească şi să se înmulţească, ca să facă faţă nu doar atacurilor armate, ci şi civilizaţiei celorlalte popoare din jur, cu care deseori intrau în contact şi erau tentaţi să-şi lase şi credinţa de dragul civilizaţiei lor. Tocmai de aceea, spre mirarea tuturor, Moise porunceşte evreilor să poarte o lopată cu ei, ca atunci când îşi vor realiza necesităţile fiziologice, să-şi îngroape fecalele (Deuteronom 23:13), pentru că acestea puteau fi focar de infecţie. Dar n-am văzut pe nici un "împlinitor al Bibliei" să umble cu lopata după el. Numai să nu spuneţi că regula nu mai este actuală, căci exact acest lucru îl spuneam eu şi despre prescripţiile privind menstruaţia, în contextul în care, toată lumea civilizată poartă chiloţi (ceea ce nu se întâmpla nici măcar la început sec. XX), iar mai nou, s-au inventat şi absorbantele pentru femei.

III. Un alt argument al „legionarilor” îl reprezintă Canoanele Sf. Dionisie şi Timotei ai Alexandriei. Trecând peste faptul că nu oricui îi este dat să înţeleagă şi să tâlcuiască Canoanele, vreau să amintesc că împotriva acestor prescripţii canonice există şi altele, contrarii lor: 

1. Aşa cum scrie şi în studiul maicii Vassa Larina, este vorba de Didascalia (Antiohia, sec. III), „Constituţiile Apostolice” (Antiohia, sec. IV – care conţin nu doar capitolul despre „necurăţiile rituale”, ci şi cele 85 de „Canoane Apostolice”), precum şi de învăţăturile Sf. Grigore Dialogul, papă al Romei. Deosebit de relevant este şi Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare, care compară scurgerile femeilor şi bărbaţilor cu curgerea nasului sau scuipatul; şi tot Sf. Atanasie precizează că aceste scurgeri fireşti nu sunt păcat sau necurăţie, iar cei ce afirmă aceasta, mai degrabă ei sunt "necuraţi la minte". Deci, toate aceste izvoare contrazic părerile Sf. Dionisie şi Timotei. Iar noi, dacă nu ne putem lămuri în această contradicţie, atunci, cel puţin, să ştim că problema „necurăţiei rituale” nu a avut o abordare unilaterală, ci chiar Sfinţii Părinţi au avut păreri diferite în această privinţă.

2.  S-a mai invocat şi Canonul 28 al Sf. Ioan Postitorul în legătură cu care vreau de asemenea să fac unele precizări. În primul rând, aceste Canoane nu aparţin Sf. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (sec. VI), ci ierodiaconului Ioan Postitorul din Constantinopol (sec. IX). Orice profesor serios de Drept Canonic vă va confirma acest lucru, dar şi faptul că, după Sinodul VII Ecumenic, disciplina canonică a Bisericii a fost puternic influenţată de anumite curente monahale exagerate şi de o revenire la unele prescripţii levitice, care după acelea au fost aplicate selectiv. De exemplu, din aceeaşi perioadă avem Canonul 38 al Sf. Nichifor Mărturisitorul (†828), care spune următoarele: „De va naşte femeia şi pruncul este în primejdie de moarte, după trei sau cinci zile să se boteze acel prunc, dar se cuvine ca altă femeie botezată şi curata sa-l alăpteze; iar mama lui nici să nu intre în dormitorul unde este pruncul şi în general nici să nu se atingă de el, până ce nu se va curaţi deplin după 40 de zile şi nu va primi de la preot rugăciunea.” Nu se ştie în ce măsură acest Canon a fost respectat vreodată, dar este clar că în majoritatea cazurilor, creştinii de atunci pur şi simplu nu aveau case atât de spaţioase ca să-şi permită să aibă dormitor special pentru copil în care mama să nu poată intra, nemaivorbind de dificultatea de a găsi şi, probabil şi de a plăti, o doică. Nu mai spun de faptul că autorul acestui Canon n-avea nici habar de fiziologia femeii şi că ea putea pierde laptele pentru totdeauna, ca urmare a unei astfel de interdicţii. De aceea, pe bună dreptate, unii consideră această prevedere a Sf. Nichifor drept una misogină şi inumană. Canoanele anterioare, 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei (†264) şi 7 al Sf. Timotei al Alexandriei (†385), vorbesc doar despre oprirea de la împărtăşire a femeilor în perioada necurăţiei lunare (similară cu cea post-natală), nu şi despre neatingerea lor de altcineva. Aici însă totul s-a dus la extrem, iar în perioada imediat următoare, în Molitfelnic apar rugăciuni care vorbesc despre necurăţia femeii ce a născut – texte care în Molitfelnicul pre-iconoclast (Barberini 336 gr.) nu se întâlnesc. 

3. Observăm că în Canoanele lui Dionisie şi Timotei nu sunt prevăzute epitimii pentru femeile care „încalcă regula” în această perioadă, pe când Ioan Postitorul le opreşte pentru 40 de zile de la împărtăşire dacă numai au îndrăznit să se atingă de cele sfinte. Mai mult decât atât, acelaşi Ioan Postitorul practic "falsifică" vechile Canoane, căci Sf. Dionisie nici nu aminteşte despre termenul zilelor de necurăţie, iar Timotei al Alexandriei spune „Nu se cuvine a se apropia de Taine până ce se va curăţi”. Însă Ioan Postitorul spune: „Canonul al 2-lea al Sfântului Dionisie şi al 7-lea al lui Timotei poruncesc ca femeile care sunt în curăţirea(!) lunară să nu se atingă de nimic din cele Sfinte până la a şaptea zi. Şi Legea Veche porunceşte aceasta…” – deci automat termenul de şapte zile devine obligatoriu chiar şi pentru femeile cu 2-3 zile de menstruaţie. Şi dacă Dionisie şi Timotei interzic în special împărtăşirea cu Sfintele Taine, la Ioan Postitorul regula s-a extins şi asupra atingerii de cele sfinte. Și tot el, deja face trimitere şi la Vechiul Testament, deşi Părinţii anteriori nu făceau trimiteri la cartea Levitic.  

4. Însumând toate acestea, ne dăm seama că disciplina canonică a Bisericii nu este doar complexă, ci şi foarte variată. Tocmai de aceea, în anumite Biserici Ortodoxe Locale, femeilor în perioada menstruaţiei li se permite nu doar să intre în biserică şi să ia anafură şi agheasmă, ci chiar să se împărtăşească. În această privinţă eu am mers pe o cale de mijloc. Iar dacă vreun episcop sau preot permite femeilor să se împărtăşească în timpul ciclului (şi cunosc mulţi care merg pe această linie, inclusiv în BOR), consider că aceştia au suficiente argumente teologice şi explicaţii fiziologice pentru a proceda astfel. Eu însă, urmând duhovnicilor mei, am încă anumite rezerve în acest sens şi permit împărtăşirea doar în cazul hemoragiilor patologice, nu şi a menstruaţiilor obişnuite.

* * *

Sper că după aceste explicaţii suplimentare spiritele se vor mai potoli, iar doritorii de a continua o discuţie constructivă şi civilizată pot să conteze pe deschiderea mea în acest sens. De asemenea, sper ca ierarhii să aducă această problemă şi în Sfântul Sinod, pentru a înzestra argumentele noastre teologico-științifice şi cu o autoritate canonică incontestabilă. Iar părinţii cu autoritate duhovnicească să se roage pentru noi ca Domnul să ne ferească de greşeli şi să ne îndrume cum să scăpăm de patimi…

Răspândește:
Pagina principală  >  Documente  >  Sezione 3