Acest principiu este, în general, cunoscut şi acceptat de toţi ortodocşii, şi chiar de alte confesiuni creştine care recunosc preoția şi euharistia. Dar care sunt adevăratele motive ale acestei restricţii? Există vreun canon concret care să reglementeze acest lucru? Cum împăcăm acest principiu cu indicaţia tipiconală de a sluji, în aceeaşi zi liturgică, două Liturghii: una în ajun, unită cu Vecernia şi alta dimineaţa?
Până acum n-am găsit un răspuns clar şi concret la aceste întrebări, chiar dacă problema a generat şi mai generează nedumeriri, iar unii au transferat Liturghia unită cu Vecernia din ajun dimineaţa (desigur nu doar din acest motiv!), crezând că în felul acesta scapă de coliziunea celor două Liturghii într-o singură zi liturgică.
I.
După cum vom vedea, răspunsul implică nu atât probleme de natură liturgică sau canonică, cât mai ales dogmatică şi simbolică. De asemenea, evoluția acestei probleme a coincis cu suprapunerea şi chiar confuzia dintre „postul euharistic” şi „postul ascetic”, precum şi cu dorinţa de a ne împărtăşi chiar şi atunci când Biserica „interzice” săvârşirea Liturghiei euharistice (cf. Canonul 49 Laodiceea şi 52 Trulan), pe motiv că aceasta ar implica o bucurie incompatibilă cu postul. Niciodată nu am înţeles de ce Liturghia în sine ar implica bucurie şi nu, mai degrabă, împărtăşirea euharistică, care este totuşi permisă şi fără o Liturghie completă?! Dar răspunsul la această întrebare rămâne în afara subiectului propus spre abordare...
Să vedem ce spun mai întâi textele care se referă nemijlocit la această problemă:
1. Nu există nici un text biblic care să vorbească direct despre posibilitatea sau interzicerea a două euharistii sau două împărtăşiri în aceeaşi zi, ci doar câteva argumente indirecte. În Evanghelia după Ioan (cap. 6), Mântuitorul face comparaţie între mana dată israeliţilor în pustie (vezi Ieşire 16) şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. După cum ştim, mana trebuia să fie strânsă pentru o singură zi şi „nimeni să nu lase din aceasta pe a doua zi” (Ieşire 16:19), decât vinerea, când se strângea şi pentru sâmbătă (Ieşire 16:22-26). Pe de altă parte, mana putea fi mâncată de mai multe ori pe parcursul unei zile, cel puţin până se înfierbânta soarele, când aceasta se topea (Ieşire 16:21). Prin urmare, acea hrană cerească avea un fel de „unicitate zilnică”, despre care ne vorbeşte şi rugăciunea „Tatăl nostru” (doar în versiunea de la Luca 11:3) – τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον δίδου ἡμῖν τὸ καθ’ ἡμέραν, adică: „pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă în fiecare zi”. Mai târziu, exegeza patristică va interpreta „pâinea cea spre fiinţă” ca fiind euharistia şi care, la modul ideal, ar trebui primită în fiecare zi.
2. „Aveţi grijă să nu luaţi parte decât la o singură Euharistie; căci nu există decât un singur trup, Domnul nostru Iisus Hristos, şi un singur potir spre unirea cu sângele Său; un singur jertfelnic, după cum un singur episcop, cu preoţii şi diaconii, împreună cu mine slujitori” (Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Filadelfieni 4,1). Acest text, citat de obicei în legătură cu problema noastră, vorbeşte mai degrabă de unitatea Bisericii locale în jurul episcopului şi a euharistiei, decât de imposibilitatea de a sluji două Liturghii în aceeaşi zi.
3. „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau un alt cleric, aducându-se Sfânta Jertfă nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească ca unul ce s-a făcut vinovat de tulburarea poporului şi a făcut să se nască bănuială împotriva celui care a adus [Jertfa euharistică,] ca şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială (Canonul 8 Apostolic). Acest canon prevede ca toţi clericii să se împărtăşească la fiecare Liturghie (iar Canonul 9 Apostolic spune acelaşi lucru şi despre laici). Motivaţia canonului este mai degrabă de ordin disciplinar decât sacramental şi ea nu exclude în mod expres slujirea a două Liturghii, chiar dacă aceasta ar presupune şi două împărtăşiri consecutive. Dar oare este posibil aşa ceva?
a) De exemplu, în Biserica Rusă, există pe alocuri practica de a sluji în aceeaşi zi două Liturghii, pe altare diferite, dar nicidecum de acelaşi episcop sau preot; în schimb se permite ca diaconul să rostească ectenii şi să ajute la ambele Liturghii, cu condiţia ca să se împărtăşească doar la una dintre ele. Argumentul lor este că diaconul nu aduce jertfa euharistică, ci doar ajută.
b) În special în diaspora, unde este o mare criză de preoţi, există ierarhi care permit şi chiar impun preoţilor să slujească două Liturghii în biserici şi localităţi diferite, urmând ca aceştia să se şi împărtăşească de două ori, pe motiv că acest lucru nu ar fi interzis în mod expres de Canoane; iar unii mai spun că doar prima este împărtăşire, iar a doua este consumare a Tainelor (aşa cum şi la orice Liturghie preotul o singură dată se împărtăşeşte, iar la sfârşit consumă restul euharistiei, fără ca aceasta să fie considerată împărtăşire).
4. Fiecare Liturghie şi, implicit, împărtăşire, este un memorial al morţii şi învierii Mântuitorului Hristos. „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi” (I Corinteni 11:26) + „învierea Lui mărturisiţi” (Anaforaua Sf. Vasile cel Mare). De ce memorialul euharistic poate fi săvârşit în fiecare zi, dar nu şi de mai multe ori pe zi? Nici Mântuitorul Hristos, când a spus ucenicilor la Cina de Taină „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22:19), nu a precizat cât de des trebuie sau se poate face această pomenire.
5. Atunci când nu avem răspunsuri concrete la astfel de întrebări, recurgem la practica Bisericii din perioada apostolică şi post-apostolică. Un prim argument, întâlnit la Fapte 2:46 ne spune că apostolii „în fiecare zi stăruiau în frângerea pâinii”, dar şi acesta este mai degrabă un argument al săvârşirii dese şi sistematice a Liturghiei, decât o interdicţie a dublării ei zilnice. La fel şi în izvoarele din secolele următoare nu avem nici o interdicţie categorică de a sluji sau a te împărtăşi de mai multe ori în aceeaşi zi. În acelaşi timp, nu avem nici o mărturie istorică sau literară că cineva ar fi făcut acest lucru mai mult de o singură dată pe zi(!), ceea ce înseamnă că, pentru „conştiinţa Bisericii”, acest lucru este cumva de la sine înţeles!
6. În ce constă acest „de la sine înţeles”? În primul rând în faptul că euharistia este o hrană, dar nu una comună, care să ne sature trupul (a se vedea şi I Corinteni 11:21-22), ci este „leacul nemuririi” (το φάρμακο της αθανασίας), adică un „medicament” dozat. Însuşi Mântuitorul ne învaţă să cerem pâinea cea spre fiinţă „în fiecare zi” (cf. Luca 11:3), iar ucenicii au împlinit aceasta frângând pâinea „în fiecare zi” (cf. Fapte 2:46), ca memorial al morţii şi învierii lui Hristos (cf. I Corinteni 11:26). Actualizarea zilnică a morţii şi învierii lui Hristos, ne obligă şi la respectarea ideii de unicitate a Jertfei lui Hristos. Aducând o singură dată pe zi Jertfa şi împărtăşindu-ne din ea o singură dată pe zi, noi mărturisim că moartea şi învierea lui Hristos, avute loc o singură dată, au fost suficiente pentru mântuirea noastră şi nu este nevoie ca ele să fie repetate istoric sau nici multiplicate numeric, ci doar actualizate.
II.
Argumentele de până acum, deşi ating problema în cauză, nu o explică în mod clar. De aceea, vom merge pe o linie de argumentare complementară, care sper să ne ajute mai mult.
1. În general, Tainele Bisericii sunt unice: „Este un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4:5). Aici, unicitatea botezului este legată de unicitatea credinţei şi a lui Dumnezeu. Mai ştim că botezul este o imitaţie a morţii şi învierii lui Hristos (cf. Romani 6:3-8) şi nimeni nu se poate boteza a doua oară, pentru că aceasta ar însemna să-i ceară lui Hristos să se răstignească a doua oară pentru el (cf. Evrei 6:6). Şi Canonul 47 Apostolic ne spune că un botez săvârşit corect nu se mai repetă. Nu avem canoane care să spună acelaşi lucru despre Liturghie sau împărtăşire, pentru că aceasta in principio este menită să se săvârşească „în fiecare zi”.
2. Asemenea canonului de mai sus, Canonul 68 Apostolic interzice repetarea unei hirotonii săvârşite corect. Ne ajută oare cumva acest indiciu? Aşa cum observă şi Sf. Nicodim Aghioritul (vezi comentariul său la Canonul 68 Apostolic în Pidalion), întrucât hirotonia implică săvârşirea Liturghiei, acest Canon ar putea fi un indiciu canonic pentru acea regulă care, se pare, era atât de evidentă pentru Biserica primară. Probabil, spre deosebire de euharistie, în legătură cu hirotoniile nu a existat un „de la sine înţeles”, de aceea Biserica a reglementat mai exact timpul şi modul săvârşirii acesteia, tocmai pentru a-i sublinia unicitatea. Astfel, la o Liturghie nu poate fi hirotonit decât un singur diacon, un singur preot şi un singur episcop. Mai mult decât atât, o persoană nu poate fi hirotonită în aceeași zi în toate treptele, ci neapărat în zile şi la Liturghii diferite, pentru că hirotonia în diacon se face după Anafora, cea în preot după Intrarea Mare, iar cea în episcop, după Intrarea Mică, înainte de lecturile biblice. Astfel, hirotonia, care poate fi primită o singură dată în viaţă, îşi manifestă unicitatea şi prin regula unei singure hirotonii într-o singură zi.
3. În ajutor ne poate veni şi un alt principiu al trăirii timpului liturgic şi anume – celebrarea anuală a evenimentelor care ni se întâmplă o singură dată în viaţă: naşterea, moartea, dar şi botezul, căsătoria, hirotonia etc. De exemplu, evreii celebrau anual ieşirea din Egipt prin sacrificarea mielului pascal. Făceau acest lucru în fiecare an, dar numai la 14 Nisan şi într-un moment concret al zilei, spre seară, fără a lăsa nimic pentru a doua zi. Astfel, în mintea urmaşilor lui Moise, istoria îndepărtată a exodului apărerea şi reapărea ca ceva unic şi irepetabil, dar în acelaşi timp actual nu doar pentru fiecare om sau generaţie, ci chiar şi pentru fiecare celebrare anuală a Paştelui. În Biserica creştină, unde „Cel fără de ani S-a făcut sub ani” şi timpul se înveşniceşte, celebrările anuale şi zilnice ale evenimentelor din viaţa Mântuitorului (Naşterea, Botezul, Schimbarea la Faţă, Răstignirea şi Învierea, Înălţarea etc.) devin toate un continuu „astăzi [σήμερον]” (cf. Evrei 3:13), pe care-l întâlnim atât de des şi în imnografie („Astăzi este începutul mântuirii noastre…”, „Astăzi firea apelor se sfinţeşte…”, „Astăzi S-a spânzurat pe lemn…” etc.), şi care se referă la un timp anume (καιρός) care, deşi se intersectează cu timpul nostru comun (χρόνος), nu se identifică cu acesta. În spiritualitatea liturgică deseori întâlnim expresii precum „viaţa ca o zi”, „anul ca o zi”, „ziua ca o mie de ani”, dar şi „veşnicia ca o clipă”, iar această depăşire metafizică a timpului nu exclude ritmarea şi trăirea ordonată a timpului fizic. Astfel, faptul că Hristos S-a născut, a murit şi a înviat o singură dată în istorie, nu ne împiedică să sărbătorim aceste evenimente mântuitoare în fiecare an şi chiar în fiecare zi, fără a-i diminua unicitatea. Pe de altă parte, celebrarea repetată a aceluiași eveniment în cadrul unui singur „astăzi [σήμερον]” este văzut ca o ştirbire a unicităţii!
4. Pentru Biserică, fiecare comemorare a morţii şi învierii lui Hristos în Liturghie (cf. I Corinteni 11:26) înseamnă o restaurare cosmică şi o nouă creaţie, iar acest lucru ne trimite cu gândul la „ziua [cea] una / ἡμέρα μία” din cartea Facerii (1:5). După cum ne explică şi Sf. Vasile cel Mare în Omiliile sale la Facere, această „zi una” nu era doar începutul unei enumerări de zile, ci arată caracterul unic şi irepetabil al fiecărei zile a timpului istoric. Şi astfel, încă de la Facere, omul trăieşte fiecare zi ca pe ceva unic şi irepetabil.
5. Însumând cele spuse mai sus, putem spune că Liturghia şi împărtăşirea zilnică pot fi numite „actualizări zilnice ale morţii şi învierii lui Hristos în viaţa noastră”, dar, dacă am aduce jertfa nesângeroasă mai mult decât o dată pe zi sau ne-am împărtăşi din ea mai mult decât o dată pe zi, aceasta ar însemna (ca şi în cazul botezului despre care vorbeşte Sf. Pavel la Evrei 6:6) să-i cerem lui Hristos să se răstignească a doua oară pentru noi. Altfel spus, Hristos, care „şi ieri şi azi şi în veci este acelaşi” (Evrei 13:8) ni se face accesibil în fiecare zi, dar fiecare „astăzi” trebuie trăit ca un moment unic ce nu poate fi pierdut, pentru că deşi (sau tocmai pentru că) este un „astăzi” veşnic, este irepetabil. Aşadar, acel „astăzi” veşnic al lui Dumnezeu nu este identic cu al nostru „astăzi” trecător. El poate marca atât „vecii vecilor” cât şi un „acum (νῦν)” concret şi totodată atemporal (vezi şi Ioan 12:31). Nu putem să-i spunem lui Hristos: „împărtăşirea de dimineaţă nu-mi este suficientă, mai vreau una”, pentru că tot ce este insuficient sau „moment pierdut”, ţine de subiectivitatea noastră. Un „acum” pierdut nu poate fi niciodată recuperat (aşa cum vedem şi din pilda fecioarelor neînţelepte – Matei 25), dar îi putem cere lui Dumnezeu să ne mai îngăduie un nou „astăzi”, pentru „a ne înnoi din zi în zi” (cf. II Corinteni 4:16) şi pentru a „merge din putere în putere” (Psalmul 83:8).
III.
Înainte de a formula concluziile finale, este foarte important să reţinem şi aspectele tipiconale legate de unele zile liturgice de peste an şi aparenta coliziune a două Liturghii în unele cazuri.
1. Biserica din totdeauna a avut disciplina „postului ascetic”, dar, din câte ştim, epoca apostolică nu cunoştea şi regula unui „post euharistic”. De obicei Liturghia se săvârşea seara şi nu implica abţinerea de la mâncare înainte de împărtăşire. Dar cel puţin începând cu jumătatea secolului al II-lea, Liturghia se săvârşea dimineaţa, iar clericii şi credincioşii se împărtăşeau pe nemâncate, respectând „postul euharistic” începând cu miezul nopţii. Interesant este faptul că, deşi ziua liturgică începea odată cu apusul soarelui, regula postului se aplica începând cu miezul nopţii.
2. De regulă, în afara postului (iar primii creştini aveau doar Postul Mare + miercurile şi vinerile de peste an), creştinii mâncau de două ori pe zi: prima dată dimineaţa, după Utrenie şi Liturghie, iar a doua oară seara, după Vecernie. În post însă, se admitea o singură masă, seara după Vecernie, iar o eventuală împărtăşire dimineaţă, chiar şi fără altă mâncare, însemna întreruperea postului. Acest principiu funcţionează până astăzi în toate zilele de rând ale Postului Mare, adică de luni până vineri + Sâmbăta Mare. Iată de ce, în aceste zile, atât împărtăşirea cu Daruri Înaintesfinţite, cât şi la Liturghiile complete de la Bunavestire, Joia şi Sâmbăta Mare, sunt unite cu Vecernia, pentru că zilele respective admit o singură masă, abia seara. Dacă principiul unei singure mese nu se respectă, atunci unirea Liturghiei cu Vecernia în aceste zile îşi pierde sensul. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Ajunul Naşterii Domnului şi Bobotezei, care imită tipicul liturgic al Sâmbetei Mari.
3. În sec. IV-VI, Liturghia săvârșită în Sâmbăta Mare seara (la care se botezau mulţi catehumeni) era considerată Liturghia pascală principală, dar foarte curând, cealaltă Liturghie, săvârşită după Utrenia pascală, a devenit principală, iar modelul a fost extins şi pentru Ajunul Naşterii şi Botezului Domnului. Prin urmare, observăm că:
a) Liturghiile din Sâmbăta Mare şi Ajunul Naşterii şi Botezului (atunci când aceste ajunuri cad în timpul săptămânii) se fac seara, unite cu Vecernia, doar pentru a lungi postul ascetic, care devine automat şi post euharistic. În aceste zile se admite o singură masă, seara;
b) Liturghia din ziua Buneivestiri (dacă se întâmplă de luni până vineri), precum şi Liturghia Darurilor Înaintesfinţite care se slujeşte periodic în Postul Mare, se fac unite cu Vecernia, nu pentru că s-ar referi la ziua liturgică următoare, ci cu singurul scop de a prelungi postul şi de a mânca o singură dată pe zi, seara.
c) Liturghia din Joia Mare se săvârşeşte seara atât în amintirea Cinei de Taină (care, evident, a avut loc seara, aşa cum aveau loc şi cinele pascale la iudei), dar mai ales pentru a nu întrerupe stricteţea postului. (Se pare că în Biserica Cartaginei Joia Mare nu era zi de post aspru, de aceea, Canonul 41 Cartagina permite împărtăşirea pe mâncate în acea zi. Mai târziu însă, Canonul 29 Trulan a anulat acea rânduială locală, arătând cumva că săvârşirea acestei Liturghii seara nu se face atât pentru a marca momentul cinei, cât pentru a nu întrerupe postul! Paradoxal, dar chiar asta spune canonul.)
4. Pentru autorii Tipicului nu era atât de important faptul că Vecernia deja face trimitere la ziua următoare, iar Liturghia săvârşită în continuarea ei, se referă totuşi la ziua precedentă. Tipicul se preocupă mai mult de principiul de a nu întrerupe postul printr-o Liturghie săvârşită dimineaţa, care în mod automat ar permite slăbirea postului şi posibilitatea de a mânca de două ori în zi. Şi, ca să elimine şi contradicţia legată de începutul unei noi zile liturgice, la Bunavestire şi la Liturghiile Înaintesfinţite închinate unor Sfinţi (cum ar fi Sărbătoarea Sf. 40 de Mucenici), în cadrul Vecerniei unite cu Liturghia se reiau stihirile şi paremiile sărbătorii, chiar dacă acestea s-au mai pus o dată în ajun.
5. Detaliile tipiconale de mai sus arată clar că Liturghia, chiar dacă este unită cu Vecernia zilei următoare, aparţine zilei trecute, iar deplasarea ei spre seară se face doar pentru că singura masă admisă în acea zi se poate lua abia după Vecernie, iar postul euharistic pentru Liturghia din ziua următoare se va calcula începând cu miezul nopţii. Iată de ce, la Bunavestire, dezlegarea la peşte se dă după Vecernia zilei de 26 martie, pentru că abia atunci se săvârşeşte Liturghia praznicală, dar dezlegarea este totuşi pentru ziua de 25 martie, când se face sărbătoarea propriu zisă şi nu se admite mâncarea de peşte în seara zilei de 24 martie, chiar dacă Vecernia Buneivestiri deja s-a cântat. Posturile şi dezlegările urmează ciclul astronomic al zilelor, nu cel liturgic, iar aceasta atrage după sine şi modul în care se repartizează Liturghiile pe durata unei zile astronomice.
IV. În concluzie
1. Atunci când, în seara unei zile (dar, cu atât mai mult în cazul deplasării ei spre dimineaţă) Liturghia este unită cu Vecernia zilei următoare, acea Liturghie se referă la ziua liturgică şi astronomică precedentă, şi nicidecum la cea care urmează. Implicit, Liturghia care se va săvârși în ziua următoare, chiar dacă este legată de aceeași Vecernie cu care s-a unit şi Liturghia din ziua precedentă, aparţine altei zile astronomice şi nu încalcă principiul unei singure Liturghii într-o singură zi. Este adevărat că, în acest caz, între masa de după Liturghia din ajun şi începutul altei Liturghii trebuie să se respecte un post euharistic de minim 6 (şase) ore.
2. Urmând vechilor principii ale tradiției apostolice şi patristice menționate în partea I, precum şi principiilor dogmatice şi simbolice menționate în partea a II-a, Biserica păstrează cu sfinţenie următoarele principii:
a) pe durata unei zile astronomice, nu se pot săvârşi două Liturghii în aceeaşi biserică sau, cel puţin, la acelaşi altar şi/sau pe acelaşi antimis;
b) chiar dacă este vorba despre biserici sau altare diferite, acelaşi preot nu poate sluji şi nu se poate împărtăşi de două ori pe parcursul aceleiași zile astronomice.
3. Deşi nu există Canoane oficiale care să prevadă în mod expres această „regulă a unicităţii”, mărturiile istorice, liturgice şi tipiconale au făcut ca acest principiu să devină cât se poate de evident. În comentariul său la Canonul 68 Apostolic, Sf. Nicodim Aghioritul menţionează Canonul 10 (în unele ediţii 11) [Οὐκ ἔξεστιν ἐν μίᾶ τραπέζη κατὰ τὴν αὐτὴν δύο λειτουργίας εἰπεἴν, οὐδὲ ἐν τῆ αὐτῆ τραπέζη, ἐν ἧ ὀ Ἐπισκοπος ἐλειτούργησε, τὸν Πρεσβύτερον ἐν ἐκείνη τῆ ἡμέρα λειτουργῆσαι], de la un Sinod local din Antisiodor, care s-ar fi ţinut în anul 613 în timpul împăratului Heraclie. Deşi istoria nu cunoaşte nimic despre un astfel de sinod (ci doar de un Sinod Antisiodor din 590, care ar fi dat 45 de Canoane cu privire la cler – vezi Breviarium Chronologicum, 1623, pp. 184-185), având în vedere menționarea lui în Pidalion, textul lui a căpătat o autoritate canonică indubitabilă. Iată textul din Pidalion, tradus incomplet în ediţiile româneşti de până acum: Διά νὰ μὴ διπλασιάζηται ὁ μοναδικὸς θάνατος τοῦ Χριστοῦ, ἐδιώρισε καὶ ἡ ἐν ’Αντισιοδώρω τῆ πόλει τοπικὴ σύνοδος ἐπί ’Ηρακλείου κατά το χιγ΄(613) έτος συναχθεῖσα Νὰ μὴ γίνωνται δύω λειτουργίαι ἐν μιᾶ ημέρα εἰς μίαν καὶ τὴν αὐτήν τράπεζαν, ὅπερ παραβαίνουσιν οἱ παπισταί. ’Αλλὰ και οἱ ἡμέτεροι ἱερεῖς, οἱ δύω φοραῖς λειτουργοῦντες, τάχα διὰ παῤῥρησίαν, βαρέως ἁμαρτάνουν, καὶ ἄς παύσουν εἰς τὸ ἑξῆς τὸ ἄτοπον τοῦτο». Deci: „Ca să nu dubleze moartea cea una (unică) a lui Hristos, sinodul local adunat în cetatea Antisiodor, ţinut în timpul lui Heraclie în anul 613, a hotărât: să nu se facă două Liturghii în aceeaşi zi pe una şi aceeaşi [sfântă] masă, după cum încalcă papistaşii. Dar şi preoţii noştri care de două ori liturghisesc, chipurile pentru [mai multă] îndrăzneală, păcătuiesc grav şi [trebuie] să înceteze de acum încolo această absurditate”.
4. Absurditatea la care face referire Sf. Nicodim consta în practica latină de a sluji în aceeaşi zi, pe rând sau chiar simultan, mai multe Liturghii, pentru a căpăta cât mai multă îndrăznire în faţa lui Dumnezeu în mijlocirile pentru vii şi adormiţi, dar mai ales pentru cei din purgatoriu. Mai mult decât atât, în Apus exista şi regula ca orice preot să slujească zilnic Liturghia, practică care a şi dus la zidirea mai multor altare secundare în absidele bisericilor. Cele mai multe misse erau „private”, fără participarea nici măcar a unui credincios, ci doar de dragul acelor mijlociri (aşa cum şi la noi, unii slujesc Liturghia doar de dragul de a scoate miride la Proscomidie). Nu de puţine ori, acelaşi preot slujea mai multe misse în aceeaşi zi – situaţie pe care o critică şi Sf. Nicodim în comentariul de mai sus.
5. Prin sec. XVII, ruşii au împrumutat din Apus practica de a zidi biserici cu mai multe altare, dar fără a sluji vreodată „liturghii private”, ci pentru a permite slujirea mai multor Liturghii la ore diferite şi, bineînțeles, de către preoţi diferiţi. În principiu, practica este cunoscută şi în vechile mănăstiri, inclusiv din Athos, numai că acolo altarele nu se află în aceeaşi biserică (sub aceeași turlă), ci în diferite paraclise/capele. Obiceiul unora de a schimba doar antimisul, pentru a putea sluji două Liturghii pe aceeaşi Sfântă Masă în aceeaşi zi, pare un „truc fariseic”, care nu rezolvă problema dublării liturgice, chiar dacă acestea sunt slujite de preoţi diferiţi.
6. Corect ar fi ca Liturghia să-i unească pe toţi (după cum spunea şi Sf. Ignatie), dar nu să-i disperseze pe oameni pe la diferite paraclise şi altare, sfidând invitaţia la comuniune. Totuşi, dacă o persoană, în virtutea unor obligaţii sau circumstanţe, nu poate participa la Liturghia festivă (slujită de obicei mai târziu), aceasta se poate împărtăşi la o Liturghie mai matinală, slujită într-un paraclis sau chiar în afara Liturghiei, din rezerva de Sfinte Taine (uscate).
7. Faptul că în anumite regiuni nu există suficienţi preoţi, iar comunităţile vor să se împărtăşească, nu justifică slujirea a două Liturghii în aceeaşi zi de către un singur preot. În cel mai bun caz, în prima parohie preotul poate sluji Liturghia şi să se împărtăşească, iar în a doua parohie să-i împărtăşească pe credincioşi cu euharistie de la prima Liturghie sau din Tainele uscate, eventual în cadrul Obedniţei (cu Apostol şi Evanghelie), iar la sfârşit să consume ce a rămas, fără să mănânce nimic între cele două slujbe. Şi mai simplu este ca sâmbăta preotul să slujească într-o parohie, iar duminica în alta, iar în săptămâna viitoare invers. La fel se poate proceda şi la marile sărbători, când se poate sluji şi în ajun, şi în ziua Praznicului şi în zilele de după-prăznuire.
|
