Rubrica

 

Informații despre parohia în alte limbi

Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=205  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=602  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=646  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=4898  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=2779 
Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=204  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=206  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=207  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=208  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=3944 
Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=7999  Mirrors.php?cat_id=27&locale=ro&id=647       
 

Calendar Ortodox

   

Școala duminicală din parohia

   

Căutare

 

In evidenza

14/03/2020  I consigli di un monaco per chi è bloccato in casa  
11/11/2018  Cronologia della crisi ucraina (aggiornamento: 11 ottobre 2019)  
30/01/2016  I vescovi ortodossi con giurisdizione sull'Italia (aggiornamento: 4 novembre 2019)  
02/07/2015  Come imparare a distinguere le icone eterodosse  
19/04/2015  Viaggio tra le iconostasi ortodosse in Italia  
17/03/2013  UNA GUIDA ALL'USO DEL SITO (aggiornamento: 19 luglio 2014)  
21/02/2013  Funerali e commemorazioni dei defunti  
10/11/2012  Naşii de botez şi rolul lor în viaţa finului  
31/08/2012  I nostri iconografi: Iurie Braşoveanu  
31/08/2012  I nostri iconografi: Ovidiu Boc  
07/06/2012  I nomi di battesimo nella Chiesa ortodossa  
01/06/2012  Indicazioni per una Veglia di Tutta la Notte  
31/05/2012  La Veglia di Tutta la Notte  
28/05/2012  Pregătirea pentru Taina Cununiei în Biserica Ortodoxă  
08/05/2012  La Divina Liturgia con note di servizio  
29/04/2012  Pregătirea pentru Taina Sfîntului Botez în Biserica Ortodoxă
 
11/04/2012  CHIESE ORTODOSSE E ORIENTALI A TORINO  
 



Facebook
Pagina principală  >  Documente  >  Sezione 3
  Mitropolitul Ilarion (Alfeev): Potirul euharistic la Liturghiile slujite în sobor

Revista „Jurnalul Patriarhiei Moscovei”, nr. 9 / 2011

Traducere din limba rusă: Radu Bulat

Corectură şi redactare: Ieromonah Petru Pruteanu

Clicca per SCARICARE il documento come PDF file  
Răspândește:

La sfârşitul secolului al XX-lea în practica liturgică a Bisericii Ortodoxe Ruse a avut loc o schimbare importantă: aproape peste tot mirenii au început să se împărtăşească mult mai des decât o făceau anterior.

Majoritatea mirenilor, ba chiar şi a clericilor, în special cei care au venit în Biserică în ultimii 20 de ani, au şi uitat că până nu demult, împărtăşirea de câteva ori pe an era considerată drept normă: o dată – de două ori în Postul Mare (de obicei în prima şi ultima săptămână) şi o dată – de două ori în cealaltă perioadă a anului (de ziua onomastică şi, uneori, în postul Crăciunului şi al Adormirii Maicii Domnului). Aceasta era practica Bisericii Ruse de până la revoluţie (anul 1917 – ierom. Petru), oglindită în „Catehismul” Sf. Filaret al Moscovei: „Primii creştinii se împărtăşeau în fiecare zi de duminică; însă din cei de acum, puţini au acea curăţie a vieţii, pentru a fi pregătiţi de a lua parte mereu la o Taină atât de măreaţă. Biserica, cu glas părintesc, îi îndrumă să se spovedească înaintea preotului duhovnic şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos: pe cei râvnitori de viaţă cuvioasă – de patru ori pe an ori în fiece lună, iar tuturor celorlalţi – numaidecât o dată în an.”[1] În zilele noastre, împărtăşirea o dată în lună despre care Sfântul Filaret vorbeşte ca despre o nevoinţă deosebită a „câtorva”, a devenit o normă pentru oamenii îmbisericiţi, iar mulţi dintre ei se apropie de Sfânta Împărtăşanie în fiecare zi de sărbătoare şi duminică.

În zilele noastre, la Liturghia arhierească, în special când se adună mulţi credincioşi, deseori se utilizează un potir de un volum impunător, cu înălţimea cât jumătate de om şi un volum de trei, cinci sau chiar nouă litri. Potire euharistice cu un volum mai mare de un litru se folosesc şi la slujbele din unele parohii mai mari, mai ales la marile sărbători. La utilizarea potirelor de mai mulţi litri, în timpul Proscomidiei, de regulă, în potir se toarnă doar o parte din vinul cu apă pregătit pentru sfinţire, iar cea mai mare parte (de vin – ierom. Petru) se toarnă după Intrarea Mare, din cauza greutăţii de a duce la Intrarea Mare un vas de mai multe kilograme. Apoi, la încheierea rugăciunii euharistice şi la ecfonisul „Sfintele sfinţilor”, preacuratul Sânge se toarnă din potirul mare în unele de mărimi obişnuite, deci de volum 0,5-0,75 litri. Astfel, cea mai mare parte a vinului euharistic, şi mai târziu a Sfântului Sânge, se află în potirul principal nu în timpul întregii Liturghii, ci doar pe parcursul părţii ei „sfinţitoare”, de la Intrarea Mare până la împărtăşirea clerului.

După părerea multor clerici, cazul unei Liturghii la care se împărtăşesc mulţi credincioşi nu admite o altă soluţie decât folosirea unui potir imens, cu turnarea în el a unei cantităţi mari de vin, şi împărţirea lui ulterioară în mai multe potire. Iar la întrebarea dacă se admite punerea pe Sf. Masă, până la sfinţirea Sfintelor Daruri, a câtorva potire de volum obişnuit şi nu a unui mare, răspunsul este: Nu. Se aduce şi un argument „teologic”: noi toţi ne împărtăşim „dintr-o singură pâine şi un singur potir”, atunci cum putem pune pe altar câteva potire? Aceasta, chipurile, ar încălca simbolismul euharistic.

Dar oare ce indica în situaţii similare tradiţia Bisericii vechi, în care împărtăşirea concomitentă a unei mulţimi de credincioşi în imensele biserici (să ne amintim bazilicile construite de Sf. Împărat Constantin cel Mare sau biserica constantinopolitană a Sfintei Sofii) nu era deloc o raritate?

O însemnătate deosebită printre vechile mărturii o au datele referitoare la serviciile divine din Constantinopol şi Bizanţ în general, deoarece tradiţia noastră liturgică este o moştenire directă şi o continuare a celei bizantine. Datele arheologice mărturisesc că până şi cele mai mari potire bizantine nu întreceau volumul de 0,75-1 l.[2] Evident că un singur potir la liturghia din biserica Sfintei Sofii ar fi fost insuficient. Şi-atunci ce făceau bizantinii? Sursele patristice şi liturgice dau un răspuns unanim: ei săvârşeau Euharistia cu mai multe vase simultan.[3] Apropo, şi discuri cu Agneţe pe ele puteau fi mai multe.

Pentru prima dată despre mai multe potire la Dumnezeiasca Liturghie pomenesc „Constituţiile Apostolice” (VIII. 12. 3) – o culegere de documente ale creştinismului primar, redactarea finală a cărora a avut loc pe la anul 380 în Antiohia.[4] Cu referire la Constantinopol despre mulţimea de discuri şi potire în rânduiala Dumnezeieştii Liturghii mărturiseşte „Cronica pascală” din sec VII.[5] Aceste date sunt confirmate de Sf. Maxim Mărturisitorul, care vorbeşte şi despre un înţeles simbolic al numărului impar de potire care trebuie folosit la Liturghie.[6] Într-un şir de culegeri bizantine ale textelor liturgice începând cu „Evhologhiul Barberini”, cel mai vechi manuscris păstrat al Liturghierului şi Molitfelnicului bizantin (Vat. Barb. gr. 336, sfârşitul secolului VIII.), dar mai ales în scrierile destinate slujbelor arhiereşti, în rubrica rânduielii Dumnezeieştii Liturghii se vorbeşte nu de un „potir”, ci de „[mai multe] potire”.[7] Şi rânduiala bizantină a Liturghiei patriarhale/arhiereşti din sec. XIV, compusă de Dimitrie Ghemistos, de asemenea menţionează mai multe potire.[8] În sfârşit, iconografia Intrării Mari din frescele bizantine şi balcanice din secolele XIV-XVI de asemenea ilustrează mai multe potire.

Pe lângă simpla menţiune a mai multor potire, unele surse bizantine conţin şi indicaţii tipiconale privind săvârşirea Euharistiei în acest caz. Sf. Simeon al Thessalonicului precizează că cuvintele Proscomidiei nu se schimbă, „chiar dacă sunt mai multe potire”.[9] În rânduiala Liturghiei descrisă de Dimitrie Ghemistos se spune că la Intrarea Mare patriarhul aşează discul pe altar, iar potirele le aranjează în pereche din ambele părţi ale discului.[10] În scrisoarea către episcopul Pavel de Gallipoli a patriarhului constantinopolitan Nicolae al III-lea Grămăticul (sfârşitul sec. XI)[11], se vorbeşte pe larg despre faptul că discurile se aranjează în formă de cruce, iar potirele – între braţele acestei cruci.

Astfel, săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii cu mai multe potire şi mai multe discuri nu constituia cazuri izolate, ci o practică bizantină absolut obişnuită, care, mai ales la Liturghia arhierească era chiar normativă. De ce atunci ea a dispărut în epoca post-bizantină? Se pare că dispariţia ei a fost condiţionată de instalarea practicii împărtăşirii rare şi a tendinţei generale de a micşora dimensiunile bisericilor.[12] În bisericile mici, în cazul în care se împărtăşesc puţini credincioşi, necesitatea întrebuinţării unei cantităţi impunătoare de vin euharistic a dispărut, şi cu ea şi necesitatea săvârşirii Liturghiei cu mai multe potire.

Cu toate acestea, încă mult timp după aceea, practica săvârşirii Intrării Mari cu mutarea concomitentă a mai multor potire s-a păstrat, doar că potirele, cu excepţia celui principal, erau purtate goale.[13] Deja Sf. Simeon al Thessalonicului descrie această practică şi, mai mult ca atât, îi oferă o explicaţie, susţinând, că mutarea potirelor goale la Intrarea Mare are loc cu „ca semn al cinstirii cinstitelor Daruri”.[14] O practică similară a fost cunoscută şi în Rusia înainte de patriarhul Nikon (sec. XVII – ierom. Petru): la slujbele din marele catedrale ale Rusiei, de sărbători, la Intrarea Mare erau mutate nu doar discul şi potirul cu pâinea şi vinul euharistic, dar şi multe alte vase goale, printre care şi „sioanele”, adică chivotele[15] (pentru păstrarea Sfintelor Taine – ierom. Petru). Obiceiul de a purta chivotul în timpul Intrării Mari, pe lângă disc şi potir, se păstrează şi astăzi în Biserica Rusă la slujba întronizării Patriarhului.[16]

Revenind la situaţia bisericească actuală, ne putem pune întrebarea: ce ne împiedică în zilele noastre să ne întoarcem la practica bizantină a săvârşirii Liturghiei cu mai multe potire? Pentru un răspuns la această întrebare e nevoie să apreciem părţile pozitive şi negative ale săvârşirii Liturghiei cu un potir cu volumul de câţiva litri. Prima parte pozitivă ar fi faptul că un potir mare e o reprezintare simbolică evidentă a unităţii Bisericii în Euharistie şi ar ilustra cuvintele din anaforaua Sfântului Vasile cel Mare: „Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-oi Pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Duh Sfânt”. A doua parte pozitivă e fastul şi măreţia care pot fi observate la săvârşirea cu vase mari a Liturghiei.

Aceleaşi argumente însă, pot fi uşor răsturnate. În primul rând, discul şi potirul foarte mari pot părea pentru cineva ca inestetice şi groteşti. În al doilea rând, chiar dacă utilizăm un potir voluminos, spre finalul Liturghiei Sfântul Sânge oricum se va tuna în potire mai mici, din care se vor împărtăşi credincioşii; de aici rezultă că pe altar, la momentul împărtăşirii, deja nu mai stă un singur potir, ci mai multe potire. Deci, la slujirea cu un singur potir mare simbolismul oricum e încălcat, doar că în alt mod. De asemenea, observăm că după Intrarea Mare în potir se mai toarnă vin, iar acest vin adăugat, spre deosebire de cel aflat în potir, nu a fost turnat la Proscomidie cu rostirea cuvintelor rânduite şi nu a participat la procesiunea Intrării Mari. Iar această procesiune e şi ea încărcată cu anumite simbolisme.

Pe lângă toate acestea, însuşi argumentul în favoarea „potirului unic” care, chipurile, ar simboliza unitatea Euharistiei poate fi combătut. În primul rând, bizantinii cunoşteau foarte bine cuvintele propriei lor anaforale, iar aceasta nu-i împiedica totuşi să săvârşească Liturghia cu mai multe potire. În al doilea rând, şi cel mai important, în anaforaua Sfântului Vasile Cel Mare nu se spune despre un anume potir de la o Liturghie concretă, ci despre Potirul lui Hristos la general, despre acel Potir cu Preasfântul Sânge vărsat de El pentru întreaga lume. Acest Potir e unul şi acelaşi în toate bisericile din toată lumea, indiferent câte potire ar sta pe Sfânta Masă. Precum mulţimea potirelor în mulţimea bisericilor sunt în esenţă unul şi acelaşi Potir a lui Hristos, la fel şi mulţimea potirelor, care stau pe altarul unei biserici în timpul Dumnezeieştei Liturghii, sunt în esenţă acelaşi Potir.

De altfel, motivele pentru a scrie acest articol nu au fost de ordin teologic sau istorico-bisericesc, ci practic. Ele apar, în primul rând, atunci când trebuie turnat Sfântul Sânge din potirul mare în potire de mărimi mai mici. Însuşi volumul unui astfel de potir considerabil îngreuiază anumite mişcări cu el, mai ales că este vorba de Sfântul Sânge, din care nici o picătură nu trebuie să fie pierdută în procesul turnării în potire. Autorul acestor rânduri nu o dată a fost martorul unor scene dezolante: când, turnând Sfântul Sânge dintr-un potir impunător, preotul vărsa cantităţi semnificative din el pe antimis, altar, veşminte,’ şi chiar pe podea. Uneori potirul poate fi atât de mare, încât preotul, stând la Sfânta Masă, nici nu-i vede conţinutul şi toarnă Sfântul Sânge intuitiv. O dovadă vie a acestor scene sunt şi antimisele pătate cu Sfântul Sânge, ce stau pe altare în multe din bisericile noastre.

Altă problemă pracitcă e legată de consumarea Sfintelor Daruri rămase după împărtăşire, mai ales că folosirea unui potir mare face dificilă aprecierea cantităţii necesare de vin euharistic (ce trebuie turnat la Proscomidie – ierom. Petru), iar spălarea unui potir mare nu este deloc uşoară. În sfârşit, utilizarea potirelor mari nu e îndreptăţită din punct de vedere economic. În parohii, de exemplu, slujbele arhiereşti sau cu un număr foarte mare de credincioşi (care vor să se împărtăşească – ierom. Petru) nu sunt atât de frecvente, însă de dragul lor, parohia este nevoită să cheltuiască fonduri mari pentru a cumpăra potire voluminoase scumpe, folosite ulterior doar la ocazii speciale.

În viziunea noastră, greutăţile descrise care apar la folosirea unor potire mari ar trebuie să ne facă să ne amintim de practica bizantină a săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii cu mai multe potire de dimensiuni obişnuite,  mărturiile căreia au fost consemnate clar şi în mod repetat într-un şir întreg de izvoare. În acord cu această practică, câteva potire trebuie să se afle pe Sfânta Masă nu după sfinţirea Sfintelor Daruri, ci până la sfinţirea lor, încât la momentul prefacerii vinului în Sângele lui Hristos pe altar să fie toate potirele din care urmează să se împărtăşească credincioşii. Astfel, dacă am urma întocmai tradiţia bizantină, ar trebui să folosim potirele deja la Proscomidie, după care să le scoatem pe toate în procesiunea de la Intrarea Mare. Putem totuşi, să propunem o variantă mai puţin radicală, dar mai practică: doar potirul principal să fie scos la Intrarea Mare, iar celelalte să fie puse lângă el la începutul rostirii Simbolului de Credinţă. Şi într-un caz şi în altul dispare riscul vărsării Sfântului Sânge la turnarea lui dintr-un potir în mai multe. Dispare şi necesitatea de potire imense, utilizarea cărora la Liturghie naşte atâtea incomodităţi de ordin practic.

Note

[1]Пространный Православный Катихизис Православной Кафолической Восточной Церкви (любое изд.). Ч. 1. § 340.

[2]Taft R.F. The Communion, Thanksgiving, and Concluding Rites. R., 2008. (A History of the Liturgy of St. John Chrysostom; Vol. 6). (Orientalia Christiana Periodica; 281). P. 256–257.

[3]Taft R.F. The Great Entrance: A History of the Transfer of Gifts and Other Preanaphoral Rites of the Liturgy of St. John Chrysostom. R., 1978. (A History of the Liturgy of St. John Chrysostom; Vol. 2). (Orientalia Christiana Periodica; 200). P. 208–213.

[4]SC. 336. P. 178.

[5]PG. 92. Col. 1001.

[6]PG. 90. Col. 820.

[7]Taft R.F. The Precommunion Rites. R., 2000. (A History of the Liturgy of St. John Chrysostom; Vol. 5). (Orientalia Christiana Periodica; 261). P. 366.

[8] Дмитриевский А.А. Описание литургических рукописей, хранящихся в библиотеках Православного Востока. T. 2. К., 1901. С. 310.

[9]PG. 155. Col. 288.

[10]Дмитриевский А.А. Описание… Т. 2. С. 206.

[11] Posibil ca autorul scrisorii să nu fi fost Nicolae al III-lea Grămăticul, ci un alt patriarh al Constantinopolului din acea perioadă: Cosma I sau Eustratie (Taft R.F. The Precommunion… P. 367–368).

[12] Această tendinţă era cauzată din exterior de căderea Bizanţului (în Rusia – ocupaţiile tataro-mongole), iar din interior, de preferinţa de a construi mai multe biserici mici în locul uneia mari.

[13] Această practică, stranie la prima vedere, este şi astăzi în uz la unele mănăstiri athonite, cum este Dochiariul; (ierom. Petru). 

[14]PG. 155. Col. 728. Această explicaţie, ca şi multe altele aparţinând Sf. Simeon al Thessalonicului, nu este deloc convingătoare şi logică; (ierom. Petru). 

[15] Голубцов А.П. Соборные Чиновники и особенности службы по ним. М., 1907. С. 217–220.

[16]Желтов М., свящ. Интронизация // Православная энциклопедия. М., 2010. Т. 23. С. 124–131.

Răspândește:
Pagina principală  >  Documente  >  Sezione 3