Rânduiala Utreniei de astăzi începe cu un „prolog”, care are structura unei slujbe aparte, şi care în mod evident constituie o rugăciune pentru împărat. Mai mult decât atât, aceasta este o rugăciune pentru un împărat în viaţă, în comparaţie cu ultima parte a Miezonopiticii, care este o rugăciune pentru împăraţii-ctitori adormiţi. Studiul istorico-liturgic al maicii Vassa Larin ne va ajuta să înţelegem sensul acestei părţi a Utreniei, care a devenit pentru tot spaţiul ortodox o relicvă anacronică.
Fără îndoială, „slujba pentru împărat”, plasată înaintea Hexapsalmului matinal, a devenit o introducere care acompaniază cădirea mare a bisericii, fără ca cineva să se mai gândească la sensul pentru care au fost aleşi psalmii 19 şi 20 sau acele tropare „ale Crucii” care, în originalul grecesc, se referă tot la împărat. În perioada pascală cădirea este însoţită de intonarea imnului „Hristos a înviat” (cântat de 3 sau mai multe ori), iar în cazul unirii Vecerniei cu Utrenia (în cadrul Privegherii) „slujba împărătească” este suprimată în primul rând pentru că nu este nevoie de vreo cădire în acel moment; adică nu este nevoie de acel „ceva” care să însoţească cădirea bisericii, întrucât, la Priveghere, se fac 4-5 cădiri mari ale Bisericii plus alte cădiri mai mici.
Şi dacă tot nu putem fără acel „ceva” care să însoţească cădirea înainte de Hexapsalm (atunci când nu avem Priveghere), cred că ar fi mult mai potrivit să se citească primii doi sau chiar toţi trei psalmi ai Ceasului I (uitat definitiv în multe parohii), mai ales că şi ora cea mai potrivită pentru Ceasul I este anume începutul Utreniei şi nu sfârşitul ei. Cel puţin psalmii 5 şi 89 fac referire clară la rugăciunea de dimineaţă şi sunt în permanenţă actuali şi potriviţi.
Iar psalmii 19 şi 20, împreună cu acele tropare „ale Crucii” şi ectenia întreită, aşa cum observăm din studiul maicii Vassa şi din explicaţiile noastre, pot fi „arhivate”, întrucât sunt lipsite de sens în contextul actual. (Un pic diferită este situaţia ultimei părţi a Miezonopticii, care demult şi-a pierdut uzanţa strict „imperială”, devenind o slujbă generală pentru ctitori şi pentru toţi cei din veac adormiţi.)
În prezent, nici o ţară ortodoxă nu are monarh „uns” (împărat, rege, ţar sau domnitor), ci toate sunt republici, al căror conducător politic este ales de popor sau de parlament. Mai mult decât atât, statele Europei, inclusiv cele ortodoxe, se declară a fi laice şi separate de Biserică, chiar dacă unele dintre ele au careva relaţii speciale cu Biserica locală.
Cu toate acestea, cultul ortodox abundă de menţiuni şi chiar slujbe speciale referitoare la împăratul Noii Rome (Constantinopolul), iar Bisericile locale mai tinere au preluat aceste texte şi rânduieli pentru a arăta că ţările lor sunt moştenitoare şi continuatoare ale Bizanţului; adică un fel de „Bizanţ după Bizanţ”, după expresia lui Nicolae Iorga. Între timp, chiar şi această continuitate a dispărut…
Biserica, însă, dintr-o inerţie şi o sfidare crasă a realităţii, încă se roagă pentru împăraţi şi domnitori care nu mai există de multe secole, adaptând doar unele cereri ecteniale, deşi am auzit preoţi greci şi ieromonahi aghioriţi, care încă pomenesc basileul, de parcă nici n-ar fi auzit că Bizanţul a căzut deja de şase secole. Şi mă întreb: toate acestea sunt manifestări ale unei nostalgii lipsite de realism sau, mai degrabă, rezultatul ignoranţei şi al incapacităţii de a ne adapta la realităţile istorice în care Dumnezeu ne-a rânduit să trăim?
|
