Întrebare pe forum:
Unii spun că la Paraclisul Maicii Domnului, înainte de „Dumnezeu este Domnul…”, ar trebui pusă ectenia mare. Argumentul este următorul: Paraclisul este ca o Utrenie, căci are canoane și laude, iar în al doilea rând, nu poţi să spui la nici o slujbă o ectenie, dacă înainte nu ai spus o ectenie mare. Dar totuși, în rânduiala Utreniei, după cei doi psalmi de la început și rugăciunile începătoare, se zice o ectenie întreită. Care este rânduiala corectă?
Răspuns:
1. Paraclisul Maicii Domnului (şi nu numai), este practic un nou tip de slujbă, care într-adevăr imită Utrenia. Locul central al acestei slujbe îl ocupă Canonul, iar obiceiul de a cânta acest canon ca o slujbă aparte a apărut din cauza că:
a) peste tot în Balcani (nu şi la ruşi), prin parohii şi catedrale nu se mai pun Canoanele la Utrenie, ci doar Catavasiile;
b) mai ales grecii (care au şi inventat paraclisele) ştiu că orice Canon trebuie obligatoriu cântat, nicidecum citit – ca la români sau ruşi;
c) conform Tipicului, Utrenia are mai multe canoane, pe când Paraclisele au unul singur, ceea ce e mai scurt şi mai comod (mai ales dacă se insistă pe cântare);
d) Paraclisul poate fi cântat în orice moment al zilei şi, de obicei, se cântă seara, pe când Utrenia, succedată de Liturghie, nu permite o lungire excesivă a slujbei;
e) Paraclisul poate fi cântat nu doar în ziua de pomenire a Maicii Domnului/Sfântului, ci în orice zi a anului. Mai mult decât atât, acesta se cântă nu doar în biserică, ci se citeşte şi acasă, laicizând rânduiala prin suprimarea ecteniilor şi a altor elemente specifice slujbelor cu preot.
2. Întrucât locul original al Canoanelor este anume Utrenia, Paraclisul a preluat (arbitrar) anumite elemente ale Utreniei:
a) Psalmul 142 (ultimul din Hexapsalm, deşi puţini percep asta) şi psalmul 50 (care stă în centrul Utreniei, înainte de Canoane);
b) cântarea „Dumnezeu este Domnului…” cu tropare, numai că peste tot la Paraclise se spune că „Dumnezeu este Domnul…” se cântă de 3 ori, nu de 4 ca la Utrenie (şi asta pentru că stihurile biblice în număr de 4 sunt ignorate);
c) Canonul propriu-zis, cu sedelne şi condac, dar fără „Ceea ce eşti mai cinstită…” după cântarea a 8-a, ci doar „Cuvine-se cu adevărat” după cântarea a 9-a;
d) Evanghelia (iar uneori şi Apostolul, deşi Utrenia nu are Apostol decât în Sâmbăta Mare), care se pune după cântarea a 6-a, după practica grecească mai nouă, care pune Evanghelia spre sfârşitul Canoanelor;
e) Stihiri, care seamănă mai mult cu Stihoavna, decât cu Laudele;
f) Ectenii mici după cântările a 3-a, a 6-a şi o ectenie întreită la sfârşit.
3. Să nu uităm că Paraclisul lasă la o parte o mulţime de alte elemente importante ale Utreniei: Hexapsalmul (integral), cele 2 sau 3 Catisme, Polieleu cu Mărimuri, Antifoanele treptelor, Doxologia, ectenia cererilor ş.a. Cred că, toate acestea sunt mult mai importante decât ectenia mare, care nu-i nici pe departe obligatorie.
4. De prin sec. XII-XIII s-a generalizat rânduiala ca Vecernia, Utrenia, Liturghia şi mai multe slujbe din Molitfelnic să aibă la început o ectenie mare, apoi câteva ectenii mici, una întreită şi una „a cererilor”. Dar aceasta e o practică mai nouă, care a încercat o standardizare tipiconală inexistentă iniţial. Şi azi avem la începutul primei părţi a Sfântului Maslu o ectenie mică în loc de una mare, iar altă ectenie mare (incompletă) începe partea a doua a Maslului; două ectenii mari în aceeași slujbă nu se admit, în schimb avem diferite slujbe improvizate care nu au ectenie mare. Cred că cel mai concludent exemplu este slujba Acatistului, săvârşit distinct de Utrenie (ca şi Paraclisul) deşi, la origini, singurul Acatist receptat în cult – cel al Maicii Domnului, numit şi al Buneivestiri – se pune tot în cadrul Utreniei (a se vedea în sâmbăta a 5-a a Postului Mare).
5. Exemplul pe care l-aţi dat cu referire la începutul Utreniei nu este deloc concludent, pentru că Psalmii 19-20 însoţiţi de acele tropare şi acea ectenie întreită specială, de fapt nu au nimic comun cu Utrenia. Adevărata binecuvântare a Utreniei este „Slavă Sfintei…”, urmată de cei 6 psalmi, iar partea de început este un fel de Tedeum pentru împărat, care nu mai are nici o actualitate şi se pune doar pentru a face cădirea. Mai mult decât atât, într-o primă etapă, în cazul bisericilor ctitorite de împăraţi, psalmii 19-20 şi celelalte se puneau numai dacă ctitorul era încă în viaţă, iar dacă împăratul-ctitor adormise deja, pomenirea lui se făcea la sfârşitul Miezonopticii, aşa cum se poate vedea până astăzi în Ceaslov. Astăzi le punem pe ambele, fără să mai ştim de ce. Dar e bine să ştim care este istoria acestor elemente care au rămas în slujbele noastre pur accidental şi nu sunt concludente în abordarea liturgică.
6. În Biserica Rusă nu există tradiţia paracliselor cântate, iar Canonul Maicii Domnului (din Paraclisul nostru) îl citesc fie la Pavecerniţă, fie în pravila particulară. În schimb ei au nişte slujbe numite „Moleben (Tedeum)”, care de asemenea are „Dumnezeu este Domnul…”, tropare, Evanghelie şi ectenie întreită la sfârşit, iar în locul canonului se cântă doar stihurile „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi” sau „Sfinte (N), roagă-te lui Dumnezeu pentru noi” + „Slavă…, Şi acum…” – imitând cele 9 (de fapt 8) cântări ale Canonului. Nici acest tip de Tedeum nu are ectenie mare, dar nici psalmi sau Stihoavnă.
7. Ţinând seama de principiile de evoluţie ale cultului, nu trebuie să excludem o revizuire în viitor a rânduielii Paraclisului, pentru că e vorba totuşi de o rânduială nouă, care a intrat într-o „concurenţă nedreaptă” cu Utrenia. Totodată, este un pic riscant să spunem că o anumită rânduială a Paraclisului este corectă, iar alta e greşită căci, până la urmă, însăşi ideea de Paraclis (sau Acatist) nu este foarte corectă, dacă o raportăm la Utrenie.
|
