Acest subiect a apărut printre preocupările liturgiştilor secolului al XX-lea, datorită unui curent de „înnoire liturgică” promovat, în mod special, de profesorul rus (din diasporă), părintele Alexandr Schmemann, care, în majoritatea cărţilor şi studiilor sale, dar mai ales în Euharistia - Taina Împărăţiei [1], vorbeşte despre revenirea la o anumită „tradiţie liturgică primară” care astăzi ar fi dispărut. Ne referim aici la problema citirii cu voce tare a rugăciunilor de la Liturghie, ceea ce i-a determinat pe mulţi adepţi, adesea „pe furiş”, să pună în practică această idee, care, spune el, ar avea un impact misionar şi pastoral foarte mare.
Citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei [2] a dinamizat viaţa multor parohii şi comunităţi ortodoxe, în special în diaspora. Totuşi, acest tip de „înnoire liturgică”, marcată de mult entuzism, dar nu şi suficientă ştiinţă istorico-liturgică, a dus la apariţia diferitor practici extrem de diferite, care depăşesc limitele libertăţii subiective de slujire.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să mai remarcăm faptul că însuşi părintele A. Schmemann, în „Prefaţa” la cartea care a şi stârnit discuţii pe marginea acestui subiect, menţionează următoarele: Cartea acesta nu este un manual de teologie liturgică şi nici o cercetare ştiinţifică...; nu pretind că ea este nici deplină şi nici sistematică. Ea este un şir de reflecţii despre Euharistie. Aceste reflecţii nu decurg totuşi dintr-o „problematică ştiinţifică”, ci din experienţa mea... [3] Observăm deci că autorul ne dă aici mărturia unei experienţe vii, dar, în acelaşi timp, face trimitere la o anumită subiectivitate în abordarea problemelor. [4] Să vedem însă cum au tratat alţii problema.
Întrucât prea multă bibliografie ştiinţifică la această temă nu există, ne vom limita la două studii ale prof. Robert F. Taft, care tratează detaliat acest subiect [5], şi la alte câteva informaţii sumare din alte surse, făcând însă şi unele comentarii personale.
Nu ştim exact dacă în vechime toate sau anumite rugăciuni de la Liturghie [6] se citeau în glas, spre a fi auzite de toţi, dar din izvoarele istorico-liturgice deducem că în primele trei secole rugăciunea euharistică (Anaforaua) nu avea un text definitivat sau normativ pentru toţi şi putea să fie „improvizată” la moment de episcopul sau chiar de preotul slujitor. Singura normă esenţială care trebuia respectată era adevărul de credinţă. Observăm însă că unii Părinţi din vechime, Sfântul Irineu de Lyon († 202) şi Ciprian al Cartaginei († 258), condamnă ereziile pe care le mărturiseau unii eretici în Anaforalele lor. Logic, dacă ei cunoşteau aceste erezii din Anaforalele acelora, înseamnă că ele erau rostite în auzul tuturor, pentru că, dacă s-ar fi rostit în taină, ei nu ar fi avut de unde să ştie despre aceste erezii.
Se pare că în vechime nici nu se practica citirea în gând sau parcurgerea doar cu ochii a textelor, indiferent de conţinutul lor; de aceea, nici rugăciunile nu erau citite în gând. Mai mult decât atât, din unele mărturii de prin secolele al IV-lea–al V-lea, se pare că nici rugăciunile particulare ale creştinilor din biserică nu erau rostite de aceştia doar în gând, de vreme ce Sfântul Niceta de Remesiana († 414) şi alţii se văd obligaţi să interzică păstoriţilor lor de a mai zice rugăciunile în glas, mai ales atunci când în biserică se citesc Scripturile sau se predică. Tot despre obiceiul rugăciunilor particulare (nemaivorbind de cele comune) spuse în glas ne vorbeşte şi Fericitul Augustin în Confesiunile sale [7].
Totodată observăm că în secolul al VI-lea, mai întâi în Siria şi apoi în Constantinopol, tradiţia citirii în glas a rugăciunilor, inclusiv a Anaforalei, a început să dispară. Într-o omilie atribuită lui Narsai († 517), în care acesta vorbeşte despre Anaforaua siriacă, se spune: Fiind îmbrăcat în haine strălucitoare, preotul – limba Bisericii –, deschizându-şi gura, rosteşte şi în taină Îi vorbeşte lui Dumnezeu ca unui prieten. Pe la anul 600, Ioan Moshu scria în Limonariu despre un caz nefericit, când nişte copii au învăţat pe de rost Anaforaua şi o rosteau în joacă. Iată textul: ...este obiceiul în biserică ca la sfintele slujbe să stea copiii în faţa Sfântului Altar şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine îndată după clerici. În unele locuri preoţii obişnuiesc să rostească cu glas mare rugăciunile; s-a întâmplat ca să înveţe pe de rost copiii rugăciunea Sfintei Anaforale, din faptul că a fost rostită cu glas mare necontenit. [8] Aici observăm două lucruri: 1) rostirea cu voce tare a Anaforalei devenise deja o raritate sau, cel puţin, nu era practicată de toţi; şi 2) Ioan Moshu dă o conotaţie negativă acestui obicei al „unor preoţi” de a citi rugăciunea Sfintei Jertfe în auzul tuturor şi, se pare, este adeptul practicii ca aceasta să fie citită în taină. Să vedem însă dacă toţi erau de aceeaşi părere.
Se ştie că împăratul-teolog Iustinian cel Mare încerca să impună clericilor să citească Anaforaua cu voce tare, prin Novela 137 din 25 martie 565, care hotărăşte ca toţi episcopii şi preoţii, nu în taină, ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor, să facă... dumnezeiasca proaducere (τὴν θείαν προσκομιδήν) [9]. Mai ştim că acelaşi împărat ameninţa cu sancţiuni grave pe cei care refuzau să execute întocmai acest ordin.
Cu toate acestea, practica liturgică din acea vreme şi de mai târziu a preferat citirea în taină a rugăciunilor euharistice, chiar dacă în istorie întâlnim anumiţi clerici sau mireni care erau nemulţumiţi şi indignaţi de această stare. Şi totuşi, chiar şi cel mai vechi manuscris păstrat până acum – Barberini 336 –, prevede citirea celor mai multe rugăciuni în taină [10]. Acelaşi lucru îl prevăd şi toate celelalte manuscrise şi ediţii ulterioare, fără însă ca aceste prevederi (de citire în taină a rugăciunilor) să închidă definitiv subiectul. Pretenţiile celor care doresc o revenire la obiceiul de a citi rugăciunile euharistice cu voce tare, sunt totuşi îndreptăţite, dar să vedem în ce măsură.
Bineînţeles, Tradiţia Bisericii nu înseamnă numai trecut, ci şi prezent, şi viitor – ea fiind trăirea dinamică a Bisericii. Dar dacă ne-am referi chiar şi numai la trecut, în cazul dat acelaşi trecut ne prezintă argumente şi pentru citirea cu voce, şi pentru citirea în taină a rugăciunilor de la Euharistie. Deci cum să procedăm? Părintele Alexandr Schmemann, despre care am amintit chiar la început, dar şi mulţi alţii (de cele mai multe ori imitându-l) propun o reformă aproape radicală, şi anume – citirea tuturor rugăciunilor de la Sfânta Liturghie cu voce tare, deşi însuşi părintele Al. Schmemann nu insista pe acest element, ci mai degrabă pe o apropiere lăuntrică dintre cler şi credincioşi şi pe împreuna lor liturghisire [11].
Pentru a fi mai expliciţi, trebuie să facem o precizare esenţială pentru cei care sunt orbeşte pro sau contra citirii cu voce a rugăciunilor de la Liturghie. Vom încerca să facem acest lucru cât mai sistematic.
1. De fiecare dată când, în istorie, era vorba despre citirea cu voce a rugăciunilor euharistice, se avea în vedere Anaforaua, nu şi alte rugăciuni. Despre Anafora vorbesc şi împăratul Iustinian în Novela sa, şi toţi cei care au mai ridicat această problemă.
2. Rugăciunile din categoria accessus ad altare [12], prin care preotul se roagă pentru sine însuşi, se pare că niciodată nu s-au citit cu voce tare. După părerea noastră, tot în taină se rostea şi rugăciunea Ia aminte, Doamne..., care se rosteşte înainte de înălţarea şi frângerea Sfântului Trup, la: „Sfintele Sfinţilor”.
3. Se mai poate presupune că unele rugăciuni, precum: a) cele 3 de la Antifoane, b) a Intrării Mici, c) a Cântării întreit sfinte, d) a plecării capetelor celor chemaţi şi a celor credincioşi, imediat după „Tatăl nostru”, e) rugăciunea de mulţumire, ce ar trebui să fie rostită de protos înainte de ecfonisul „Că Tu eşti sfinţirea noastră” [13] şi f) ultima rugăciune de concediere, de după Amvon – deci toate acestea s-au rostit încă multă vreme cu voce tare, pentru că ele aveau un caracter special şi trebuiau să fie rostite solemn, mai ales că unele dintre ele atrăgeau după sine anumite acţiuni sau gesturi ale ascultătorilor. Dintre toate, numai Rugăciunea de după Amvon a rămas să fie citită în auzul tuturor.
Cum se poate proceda în prezent?
Unii consideră că vechea practică a citirii rugăciuilor cu voce tare trebuie restaurată în întregime, deşi o bună parte din adepţii acestei idei nu ştiu exact ce alte schimbări implică această practică. Tocmai de aceea, pe lângă tactul pastoral de implimentare, recomandăm să se ţine seama şi de următoarele elemente:
1) În categoria rugăciunilor ce trebuie citite cu voce tare nu intră dialogurile dintre preot şi diacon, dar nici rugăciunile din categoria „accessus ad altare” şi, în special, rugăciunea Nimeni din cei legaţi (din timpul Heruvicului), care obligatoriu se citeşte în taină.
2) Toate rugăciunile trebuie citite înainte de ecfonis, căci acesta reprezintă sfârşitul rugăciunii şi nu al ecteniei. Rugăciunea poate fi citită simplu (fără melodie), iar ecfonisul, aşa cum o spune şi termenul, trebuie rostit recitativ, cu voce mai puternică.
3) Anumite cântări, şi în special cele din timpul Anaforalei, trebuie cântate simplu, chiar recitativ şi preferabil de către întreaga comunitate, iar preotul să citească Anaforaua cu voce tare, dar în aşa fel încât aceasta se fie auzită doar în biserică, nu şi afară [14].
Există şi opinii mai rezervate, care pornesc de la ideea că mirenii într-atât de mult s-au obişnuit cu actuala practică, încât ei nici nu simt atât de mult nevoia de a auzi textul propriu-zis al Anaforalei, ci mai mult de a şti şi a simiţi că preotul nu stă în Altar fără rost, ci se roagă, spunând anumite rugăciuni [15], al căror sens nu se ştie în ce măsură ar fi înţeles de ei (mai ales acolo unde se folosesc în cult limbi arhaice). Bineînţeles, o astfel de rostire a rugăciunilor cu voce înceată crează un efect mai mult psiho-emoţional, decât unul cognitiv.
Se pare că şi în trecut Anaforaua nu era citită chiar atât de tare, încât să fie auzită absolut de toţi. În primul rând, acest lucru era imposibil în bisericile mari, mai ales la Sfânta Sofia [16], care avea o mulţime de balcoane şi anexe, unde stăteau diferite categorii de oameni. Faptul că acei copii de care vorbeşte Ioan Moshu au învăţat rugăciunile Anaforalei pe de rost se datorează faptului că ei stăteau lângă Altar, dar restul credincioşilor auzeau mult mai puţin decât cei din apropierea Altarului. În al doilea rând, Anaforaua nu putea fi rostită chiar atât de tare de preot sau episcop, mai ales că, încă din vechime, se obişnuia ca această rugăciune să fie însoţită de închinăciuni sau de o poziţie mai aplecată a trupului [17] – ceea ce împiedică destul de mult o rostire prea tare a unui text atât de lung şi profund.
Se ştie că problema citirii cu voce a acestor rugăciuni este îngreuiată şi de dispariţia diaconilor în majoritatea covârşitoare a parohiilor. Tocmai de aceea, pentru cei care caută o cale de mijloc în privinţa citirilor rugăciunilor Liturghiei, am putea să le sugerăm patru principii practice de slujire [18]:
1) Rugăciunile de la Liturghie să se rostească încet, cu puţină voce. Acest lucru îi încredinţează pe credincioşi despre rugăciunea preotului, dar îl ajută şi pe preot să evite trecerea prea rapidă cu ochii peste text, fără să pătrundă sensul acestuia.
2) Rostirea să nu fie atât de tare, încât să-i împiedice pe creştinii din biserică să asculte cele cântate sau citite la strană.
3) În cazul în care strana termină răspunsul (cântarea) înainte ca preotul să-şi încheie rugăciunea în taină, preotul poate citi puţin mai tare, şi nu este nevoie ca strana să repete răspunsurile, chiar şi la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
4) La slujbele în sobor, citirea rugăciunilor (aşa numite „în taină”) să fie făcută astfel, încât ceilalţi slujitori care se află în Altar să nu mai fie nevoiţi să recitească fiecare rugăciunile, ci să le audă din gura protosului. În asemenea situaţii, protosul poate încredinţa şi celorlalţi coliturghisitori ai săi (mai ales celor care citesc clar şi frumos) să citească anumite rugăciuni din Liturghie, dar numai nu Anaforaua, care trebuie rostită integral de către protos.
Fără a avea pretenţia elucidării problemei, considerăm că, din cele expuse de noi, cititorul va putea singur să tragă concluzia despre cum ar trebui să se procedeze. Şi asta, până când Sinodul fiecărei Biserici locale va hotărî cum să se aplice indicaţiile de mai sus.
Note
[1] Alexandr SCHMEMANN, Euharistia - Taina Împărăţiei, traducere pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia.
[2] Problema citirii cu voce tare a rugăciunilor nu vizează doar Dumnezeiasca Liturghie, ci şi Vecernia şi Utrenia. În prezent, rugăciunile care în trecut însoţeau ecteniile Vecerniei şi Utreniei sunt adunate la un loc şi se citesc toate odată în timpul Psalmului 103 şi, respectiv, în timpul celor 6 Psalmi. O eventuală ediţie „înnoită” a Liturghierului ar trebui să aranjeze aceste rugăciuni ale Laudelor la locul lor iniţial, iar realizarea acestui lucru nu e chiar atât de simplă cum pare la prima vedere.
[3] Ibidem, p. 13. Consider că această menţiune, destul de importantă, se referă la aproape întreaga sa operă.
[4] În general, este bine să menţionăm şi faptul că A. Schmemann, trăind în Franţa şi apoi în Statele Unite, unde ortodocşii sunt minoritari, a trebuit să-şi scrie lucrările cu scop preponderent catehizator.
[5] R. TAFT, Was the Eucharistic Anaphora Recited Secretly or Aloud? The Ancient Tradition ant What Became of It // Crestwood, NY: St. Nerses Armenian Seminary – St. Vladimir’s Seminary Press, 2006, pp. 15-57, în RTCAR vol. 2, pp. 253-302; IDEM, Questions on the Eastern Churches 2: „Were Liturgical Prayers Once Recited Aloud?” // Eastern Churches Journal, nr. 8.2/2001, pp. 107-113, în RTCAR vol. 2, pp. 303-310.
[6] Deşi vom reveni asupra acestei probleme, menţionăm de la început că trebuie să fim atenţi la diferenţa dintre Anafora şi celelalte rugăciuni ale Liturghiei.
[7] Confessiones, IX, 4 (8), trad. rom., Bucureşti, 1994, p. 257.
[8] Cf. Limonariu, cap. 196, trad. rom. Alba Iulia, 1991, p. 192.
[9] Cf. Corpus juris civilis, apud, Petre VINTELESCU, Liturghierul Explicat, p. 238, nota 687. Textul integral al acestei Novele, în traducere românească, îl avem la K. FELMY, pp. 128-132.
[10] Unii consideră că expresia «λέγει μυστικῶς / zice în taină» se referă la caracterul tainic al rugăciunii şi nu la rostirea în taină. Ideea însă este forţată şi are intenţia de a camufla realitatea deja pervertită a secolului al VIII-lea, de când avem primul manuscris al Liturghiei. Dacă ştim că în secolul al VI-lea existau dezbateri privind rostirea în glas sau în taină a rugăciunilor, de ce să nu recunoaştem că în secolul al VIII-lea ele deja erau rostite în taină? Iar faptul că toate manuscrisele vechi menţionează rostirea în taină a rugăciunilor încă nu înseamnă nimic. Multe părţi bune ale acelor manuscrise au fost ignorate; şi atunci care ar fi problema dacă am ignora această parte mai slabă, care nu reflecta tradiţia primelor veacuri, ci o inovaţie a timpului care pe nedrept s-a perpetuat până astăzi?
[11] Cf. op. cit., pp. 92-94 ş.a. Despre acestea vezi şi scrisoarea părintelui Schmemann, adresată episcopului său, intitulată: К вопросу о литургической практике, http://www.liturgica.ru.
[12] În trecut, rugăciunile se refereau la vrednicia apropierii clericilor de Sfântul Altar (adică de Sfânta Masă), în vederea aducerii Sfintei Jertfe. Preluând terminologia areopagitică, liturgiştii numesc această apropiere: accessus ad altare - ἡ πρὸς τὸ θεῖον θυσιαστήριον προσαγαγή (cf. Despre ierarhia bisericească, 3.5). În prezent apropierea fizică are loc cu mult mai devreme, fără careva rugăciuni speciale, iar rugăciunile de altă dată, deşi au în continuare ideea apropierii fizice de Sfânta Masă, sunt interpretate ca referindu-se la vrednicia de a aduce Jertfa nesângeroasă. Referinţe concrete la aceste rugăciuni de pregătire, precum şi conţinutul lor le găsiţi în mai multe capitole ale cărţii de faţă, în articolul lui M. JELTOV, Accessus ad altare // ПЭ, vol. I, pp. 428-430, la R. TAFT, The Great Entrance, pp. 350-373, precum şi în alte lucrări de specialitate.
[13] Vezi varianta diortosită de noi a textului Liturghiei.
[14] Deşi staţiile de amplificare a sunetului permit difuzarea slujbelor şi în afara lăcaşelor de cult, Liturghia euharistică („a credincioşilor”) este destinată doar celor care se află în locaş, iar Anaforaua este o taină care, deşi nu are sensul de text secret, nu trebuie să fie accesibilă oricărui trecător de pe drum. „Mistagogia spaţiului liturgic” este ignorată şi prin slujirea Liturghiilor pe scenă, în aer liber. În aceste cazuri, pe lângă ignorarea vechii „disciplina arcana”, multe din cuvintele Liturghiei sunt rostite cu un formalism strigător la cer, căci îndemnurile: „Cei nebotezaţi, ieşiţi!”, „Uşile, uşile…”, „Cu pace să ieşim” ş.a., nu mai au nici un sens.
[15] În Sfântul Munte, pe alocuri, se obişnuieşte ca răspunsurile de la strană în timpul Anaforalei să fie spuse recitativ şi relativ încet şi în felul acesta rugăciunea Anaforalei este auzită aproape integral, fără a anula sau a aştepta sfârşitul cântării de la strană. Profesorul grec Ioannis Foundoulis consideră că aceasta este practica vechii Biserici, dar că ea s-a păstrat numai în Athos şi se aplică, în general, numai în zilele de rând. (Cf. Иеромонах ХРИЗОСТОМ, Святогорский Устав церковного последования, trad. rus., pp. 20 şi 35.)
[16] Catedrală construită de acelaşi Iustinian, care dă Novela din 565. Biserica are dimensiuni impunătoare: 77 X 71,70 metri, iar înălţimea turlei este de 54 metri. Deşi nava are o acustică impresionantă, simpla citire din altar nu poate fi auzită în toate colţurile bisericii.
[17] Cf. GHERMAN AL CONSTANTINOPOLULUI, apud ICLB, p. 272.
[18] Printr-o coincidenţă de idei şi păreri, aceste reguli se aseamănă (chiar dacă şi diferă puţin) cu cele din Enciclica Bisericii Eladei nr. 2784, din 31 martie 2004, intitulată: „Modul citirii rugăciunilor Dumnezeieştii Liturghii”. Traducerea în română şi rusă a acestei Enciclice se găseşte pe mai multe adrese de Internet.
|
