Întrebare: Părinte Petru, majoritatea ecteniilor din slujbele noastre se termină cu o cerere adresată Maicii Domnului, după care strana cântă „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne/mântuieşte-ne pe noi”. Care variantă este corectă şi de ce se cântă acest stih?
Răspuns: După cum aţi remarcat şi dumneavoastră, ecteniile liturgice (afară de cele "întreite") se termină cu această cerere:
Pe preasfânta, curata, preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenindu‑o, pe noi înşine şi unii pe/cu alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
1. Cred că ar fi de folos să explicăm mai întâi cuvintele subliniate:
a) în greceşte avem termenul ενδόξου, care s-ar traduce mai corect prin în‑slăvita, adică cea care a intrat în slava lui Dumnezeu (neavând slava prin ea însăşi), tocmai de aceea avem construcţia εν + δόξου. Înlocuirea acestui cuvântul cu „mărit[a]” (de la „mărire”) nu este corectă nici filologic şi nici teologic, de aceea am preferat termenul mai vechi şi mai exact.
b) verbul „a (o) pomeni” – „pomenindu‑o” – este la gerunziu (μνημονεύσαντες) şi nu la conjunctiv („să o pomenim”), aşa cum apare în Liturghierele româneşti mai noi. Această modificare a formei verbului s‑a făcut atunci când cererea a fost împărţită în două cereri distincte, pentru a cânta stihul: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi. Însuşi locul împărţirii acestei cereri în Biserica Ortodoxă Română nu este cel mai potrivit. De exemplu, în „Biserica Ortodoxă a Macedoniei”, pauza se face după cuvântul „Maria”, când se cântă stihul respectiv, după care continuă cererea, iar verbul „pomenindu-o” face înţeles sensul restului cererii: „pe noi înşine…”.
2. Stihul „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi” a apărut în ultimele două-trei secole în tradiţia monahală athonită ca o îngânare recitativă în timpul cererii diaconale, dar fără să întrerupă textul ecteniei şi fără ca stihul să fie consemnat în scris. Athoniţii practică rostirea unor stihuri asemănătoare şi în timpul altor rugăciuni. De exemplu, când diaconul/preotul rosteşte rugăciunea Litiei „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…”, la care se pomeneşte Maica Domnului şi mai mulţi sfinţi, strana îngână concomitent cu pomenirile: „Cu ale ei/lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi” (de mai multe ori). Însă toate aceste stihuri sunt de fapt nişte improvizaţii care nu se scriu în cărţi şi nici nu pot deveni obligatorii. Iată de ce, şi în cazul ecteniei, originalul grecesc şi toate traducerile existente nu au cererea împărţită şi nici stihul indicat. Nici vechile traduceri româneşti nu conţin acest stih, ci doar cele din secolul XX (cu câteva excepţii). Deci, mai corect ar fi ca această cerere a ecteniei să fie rostită unitar, fără împărţiri, iar pe fonul rostirii ei, poporul/strana, cu voce foarte înceată, să cânte stihul sus‑numit. Dar şi mai corect ar fi ca BOR să revină la vechea tradiţie de a nu cânta nimic în timpul acestei cereri pentru a-i sublinia unitatea şi sensul.
3. Redactarea românească actuală a stihului: miluieşte‑ne în loc de mântuieşte‑ne, este greşită. Cererea de mântuire adresată Maicii Domnului nu trebuie înţeleasă în sens juridic sau aşa cum afirmă o teologumenă romano‑catolică, că Maica Domnului ar fi „împreună‑mântuitoare” cu Hristos. Mântuirea, aşa cum a învăţat Biserica Ortodoxă dintotdeauna şi după cum reiese şi din termenul grecesc σωτηρία, trebuie înţeleasă ca izbăvire, apărare, ajutor, vindecare etc. – ceea ce nu este deloc impropriu de a cere şi de la Născătoarea de Dumnezeu. Tocmai de aceea cântările Bisericii Ortodoxe sunt pline de astfel de expresii în care Maica Domnului este chemată în ajutor pentru a ne "mântui din nevoi/primejdii". Şi dincontra, e greşit să cerem milă de la Născătoarea de Dumnezeu, singurul izvor al milei fiind Dumnezeu. Însăşi Maica Domnului a „beneficiat” de mila lui Dumnezeu, mila fiind aici aproape sinonimă cu harul (şi nu cu "îndurarea" pe care cineva o are faţă de altcineva, aşa cum se înţelege în limbajul curent). Anumiţi teologi din BOR, înţelegând juridic şi scolastic termenul de „mântuire”, au schimbat (în secolul al XX‑lea): Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi cu… miluieşte‑ne pe noi. Toţi ceilalţi ortodocşi au păstrat prima variantă a stihului, numai că majoritatea îl folosesc numai la Canoane şi Paraclise, nu şi în timpul ecteniei.
Pentru a depăşi interpretările tendenţioase asupra acestor termeni, poate că ar fi mai indicat să spunem de acum înainte: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, izbăveşte-ne/ajută-ne pe noi" sau să folosim varianta cu care ne adresăm şi sfinţilor: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru noi". Aceasta din urmă este cel mai uşor înţeleasă şi nu lasă loc interpretărilor tendenţioase sau eretice.
4. Sensul cel mai direct şi mai simplu al acestei cereri poate fi formulat în următoarea parafrazare: Amintindu-ne de Fecioara Maria şi de toţi sfinţii, şi având exemplul lor, fiecare dintre noi şi toţi laolaltă să oferim viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu. Deci, după cum vedem, ectenia nu conţine o cerere adresată Maicii Domnului, ci suntem chemaţi ca, având pe Născătoarea de Dumnezeu şi pe toţi sfinţii ca exemplu, să ne dăm viaţa lui Hristos. Această interpretare confirmă o dată în plus inutilitatea vreunui stih adresat Maicii Domnului în acest moment. Biserica are suficiente rugăciuni şi cântări adresate ei, şi fiecare dintre ele au locul lor bine determinat. Exagerările în acest sens nu înseamnă mai multă evlavie sau preacinstire adusă Maicii lui Dumnezeu.
5. Atâta timp cât BOR declară în Statutul său unitatea liturgică cu celelalte Biserici Ortodoxe (articolul 2.1), nici un cleric al BOR nu ar trebui să se teamă de a rosti această cerere a ecteniei (şi, eventual, traducerea corectă a stihului) aşa cum se face în toate Bisericile Ortodoxe, şi nu cum indică Liturghierul românesc, care încă e plin de greşeli. Problema acestei cereri există şi în Basarabia (tot din cauza Liturghierului românesc), dar ea poate fi mai uşor rezolvată, având în vedere apartenenţa canonică la Biserica Rusă, care nici n-a auzit de astfel de inovaţii.
P.S. Sper, din toată inima, ca cele scrise mai sus să nu fie percepute ca un atac la BOR sau ca o lipsă de evlavie faţă de Maica Domnului, ci ca o abordare ştiinţifică a unui text liturgic ce a devenit pentru noi problematic.
|
