Rubrica

 

Informații despre parohia în alte limbi

Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=205  Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=602  Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=646  Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=4898  Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=2779 
Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=204  Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=206  Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=207  Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=208  Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=3944 
Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=7999  Mirrors.php?cat_id=18&locale=ro&id=647       
 

Calendar Ortodox

   

Școala duminicală din parohia

   

Căutare

 

In evidenza

14/03/2020  I consigli di un monaco per chi è bloccato in casa  
11/11/2018  Cronologia della crisi ucraina (aggiornamento: 11 ottobre 2019)  
30/01/2016  I vescovi ortodossi con giurisdizione sull'Italia (aggiornamento: 4 novembre 2019)  
02/07/2015  Come imparare a distinguere le icone eterodosse  
19/04/2015  Viaggio tra le iconostasi ortodosse in Italia  
17/03/2013  UNA GUIDA ALL'USO DEL SITO (aggiornamento: 19 luglio 2014)  
21/02/2013  Funerali e commemorazioni dei defunti  
10/11/2012  Naşii de botez şi rolul lor în viaţa finului  
31/08/2012  I nostri iconografi: Iurie Braşoveanu  
31/08/2012  I nostri iconografi: Ovidiu Boc  
07/06/2012  I nomi di battesimo nella Chiesa ortodossa  
01/06/2012  Indicazioni per una Veglia di Tutta la Notte  
31/05/2012  La Veglia di Tutta la Notte  
28/05/2012  Pregătirea pentru Taina Cununiei în Biserica Ortodoxă  
08/05/2012  La Divina Liturgia con note di servizio  
29/04/2012  Pregătirea pentru Taina Sfîntului Botez în Biserica Ortodoxă
 
11/04/2012  CHIESE ORTODOSSE E ORIENTALI A TORINO  
 



Facebook
Pagina principală  >  Documente  >  Sezione 2
  DESPRE POMENIRILE LITURGICE ALE CONDUCĂTORILOR POLITICI

Ieromonah Petru (Pruteanu)

http://www.teologie.net/data/carte/PP-pomeniri-conducatori.pdf

„Liturghia Ortodoxă. Istorie şi actualitate”,

Editura Sophia, Bucureşti 2013, pp. 315-320.

Clicca per SCARICARE il documento come PDF file  
Răspândește:

Înainte de a analiza aspectul liturgic al pomenirii conducătorilor politici (de rang naţional şi local) şi a armatei, amintim faptul că rugăciunea pentru aceştia constituie un îndemn biblic adresat tuturor creştinilor (I Timotei 2:1-3), iar la momentul în care Sf. Pavel a scris aceste cuvinte, împăratul şi ceilalţi conducători politici şi militari erau păgâni şi chiar persecutori ai Bisericii şi, cu toate acestea, în problemele lumeşti, creştinii trebuiau să fie supuşi acestor conducători necreştini (Romani 13:1-7). Este greu de spus dacă acest îndemn la rugăciune viza rugăciunea particulară a creştinilor sau pe cea comună, dar modul de viaţă al primilor creştini ne duce cu gândul că rugăciunea era totuşi comunitară şi, prin urmare, obligatoriu legată de Liturghie.

Începând cu secolul al IV-lea, împăratul, familia şi suita sa erau trecuţi în pomelnicul celor vii, iar în pomelnicul celor adormiţi erau trecuţi toţi împăraţii mai de seamă, care s-au remarcat prin credinţă şi evlavie. Toţi aceştia erau pomeniţi nominal de către diacon după epicleză, în cadrul citirii dipticelor1, iar în rugăciunea de mijlocire rostită de protos (înainte sau simultan cu pomenirile diaconului), cererile pentru împărat, împărăteasă şi suita de la palat apar fără nume2, accentul fiind plasat ideea euchologică de la I Timotei 2:2. În cazul în care împăratul era sau devenea eretic, numele acestuia era şters din diptice, rămânând în vigoare doar pomenirea generală (fără nume) din cadrul anaforalei. Uneori, la această pomenire generală a împăratului se adaugă şi „oastea/armata cea iubitoare de Hristos”.

În secolul al XII-lea, simultan cu răspândirea pomenirilor nominale ale împăratului la Proscomidie şi la ectenii, manuscrisele greceşti fac primele menţiuni despre pomenirea episcopului şi a împăratului la Intrarea Mare3, dar ambii erau pomeniţi numai în cazul în care erau prezenţi la slujbă. Abia prin secolul al XV-lea, în Ţările Române, în Rusia şi în alte monarhii ce formau moştenirea „Bizanţului de după Bizanţ”, se generalizează obiceiul de a pomeni pe împărat la Intrarea Mare chiar şi în absenţa lui – deşi nu avem nici o mărturie că aceasta s-ar fi întâmplat şi la Constantinopol4.

Această deplasare de accente a făcut ca în secolele următoare, regula privind nescrierea ereticilor şi necreştinilor în diptice, să nu se extindă şi asupra pomenirilor de la ectenii. Nu de puţine ori, regii romano-catolici şi protestanţi care ocupau diferite teritorii ortodoxe erau pomeniţi la Liturghie fără nici o ezitare, iar unii patriarhi orientali nu se sfiau să facă acest lucru chiar şi cu sultanii turci (musulmani)5. Toate acestea au făcut ca pomenirile suveranilor să nu mai fie percepute ca o expresie a comuniunii euharistice, aşa cum erau înţelese pomenirile de la diptice, ci ca o rugăciune pentru conducătorii politici, indiferent de convingerile lor religioase. Prin aceste pomeniri nu se cerea mântuirea suveranilor – căci aceştia poate nici nu-şi doreau aceasta – ci, în spiritul textului de la I Timotei 2:2, Biserica cerea pentru ei „paşnică ocârmuire, ca şi noi întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să petrecem, întru toată cucernicia şi buna-cuviinţa”6. Altfel spus, chiar dacă pomenirea nominală a unor suverani eretici putea fi interpretată ca un act de obedienţă sau complezenţă, rugăciunea era de fapt pentru ca Biserica să aibă linişte din partea acestor suverani şi nimic mai mult. Iată de ce Biserica nu poate să renunţă la aceste pomeniri nici atunci când conducătorii politici prigonesc turma drept-credincioasă a lui Hristos sau adoptă legi contrare moralei creştine.

După căderea Constantinopolului şi moartea ultimului monarh bizantin (1453), ortodocşii de limbă greacă au început să-şi reformuleze cererile pentru suverani7, iar după al II-lea Război Mondial, odată cu dispariţia tuturor monarhiilor ortodoxe, Bisericile Ortodoxe Autocefale au început să formuleze diferite cereri de pomenire a conducătorilor. Multe din aceste formulări sunt marcate de nostalgii monarhice8 sau de naţionalisme puerile, dar şi mai des, de incapacitatea de a depăşi unele exprimări şablon chiar şi în cazul limbii române, nemaivorbind de limbile moarte precum greaca veche sau slavona. Cert este că nicăieri nu s-a ajuns la pomenirea nominală a conducătorilor noilor regimuri politice secularizate, iar aceasta nu pentru că respectivii ar fi fost necredincioşi (căci nici cei dinaintea lor nu excelau prin credinţă şi evlavie), ci în primul rând pentru că nu mai erau monarhi consacraţi prin ungere cu Sfântul Mir. Statutul noilor conducători de state, aleşi pentru mandate scurte şi fără consacrare divină, a impus schimbarea aproape radicală a pomenirilor conducătorilor.

Iată cum şi-au formulat cele trei mari tradiţii liturgice (greacă, rusă şi română) cererile pentru pomenirea conducerii politice şi a armatei.

La ectenia mare grecii au pus două cereri, una înainte de pomenirea ierarhului şi alta imediat după:

Ὑπὲρ τῶν εὐσεβῶν καὶ ὀρθοδόξων χριστιανῶν, τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν (Pentru binecinstitorii şi ortodocşii creştini, Domnului să ne rugăm).

Ὑπὲρ τοῦ εὐσεβοῦς ἡμῶν ἔθνους, πάσης ἀρχῆς καὶ ἐξουσίας ἐν αὐτῷ καὶ τοῦ φιλοχρίστου στρατοῦ, τοῦ Κυρίου δεηθῶμεν (Pentru poporul nostru bine-cinstitor, [pentru] toată începătoria şi stăpânirea lui şi [pentru] armata iubitoare de Hristos, Domnului să ne rugăm).

La ectenia întreită, grecii au o singură cerere, înainte de pomenirea ierarhului:

Ἔτι δεόμεθα ὑπὲρ τῶν εὐσεβῶν καὶ Ὀρθοδόξων χριστιανῶν (Încă ne rugăm pentru binecinstitorii şi ortodocşii creştini).

În Biserica Ortodoxă Rusă, la ectenia mare se spune:

О Богохранимей стране нашей, властех и воинстве ея, Господу помолимся (Pentru de Dumnezeu păzită ţara noastră, conducerile9 şi armata ei, Domnului să ne rugăm).

Iar la ectenia întreită:

Еще молимся о Богохранимей стране нашей, властех и воинстве ея, да тихое и безмолвное житие поживем во всяком благочестии и чистоте (Încă ne rugăm pentru de Dumnezeu păzită ţara noastră, conducerile şi armata ei, ca [şi noi întru liniştea lor] viaţă paşnică şi netulburată să avem, întru toată bună credinţa şi cuviinţa).

În Biserica Ortodoxă Română s-au rânduit cereri asemănătoare cu cele folosite de ortodocşii de limbă greacă.

La ectenia mare:

Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru ocârmuitorii ţării noastre, pentru mai-marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oştire/armată, Domnului să ne rugăm.

Iar la ectenia întreită:

Încă ne rugăm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru ocârmuitorii ţării noastre, pentru mai-marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oştire/armată, pentru sănătatea şi mântuirea lor.

Din aceste formulări observăm următoarele:

- Nici una dintre ele nu pomenesc doar conducătorii politici, ci adaugă şi pomenirea poporului (la greci şi români) sau, într-un mod foarte abstract, pomenirea ţării (la ruşi). Prin aceasta însă se dublează pomenirile din alte cereri ale ecteniei mari, căci „poporul” este pomenit şi în cererea pentru episcop, iar „ţara” este pomenită alături de oraşul/satul în care se află parohia sau mănăstirea respectivă;

- BOR, singura dintre toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, menţionează şi numele poporului („poporul român”), deşi nu-i clar dacă prin aceasta se are în vedere etnia sau cetăţenia română. Dacă se are în vedere etnia, înseamnă că BOR nu-i pomeneşte nici pe ortodocşii de alte etnii care locuiesc în România (ucraineni, rromi ş.a.). Iar dacă în cererea liturgică se are în vedere cetăţenia română, înseamnă că sunt excluşi etnicii români din diaspora care nu au cetăţenia română (basarabenii, bucovinenii din Ucraina, românii din Timoc ş.a.), deşi BOR pretinde jurisdicţie canonică asupra acestora. Deci menţiunea etniei/cetăţeniei nu numai că este contrară spiritului supranaţional al creştinismului, ci este şi discriminatorie faţă de cei care nu sunt de etnie română sau nu au cetăţenia statului român.

- La momentul când s-au formulat cererile pentru împărat, era vorba despre suveranul Imperiului Roman (Bizantin), care conducea aproape întreaga lume, iar starea Bisericii Ortodoxe Universale deseori depindea la modul cel mai direct de deciziile monarhului. În prezent însă, preşedinţii unor ţări ortodoxe precum Republica Moldova, Georgia, Macedonia sau Muntenegru, dar chiar şi a unor ţări mai mari precum România, Bulgaria sau Serbia, nu numai că n-au putere asupra Bisericii din ţările lor, dar n-au putere reală nici măcar asupra statului pe care pretind că-l conduc, depinzând în cea mai mare parte de politica marilor puteri mondiale. Şi poate că în acest caz ar trebui să depăşim graniţele propriei ţări sau a propriei Biserici locale (mai ales că naţionalismul nu face deloc bine Bisericii Ortodoxe Universale) şi să ne rugăm pentru conducătorii ţărilor din întreaga lume. Şi chiar dacă cei mai mulţi dintre aceşti conducători de state ar fi ostili Ortodoxiei, aşa cum au fost şi mulţi împăraţi de dinainte şi de după Constantin cel Mare (306-337), noi ar trebui să ne rugăm şi pentru ei, căci soarta ţărilor noastre şi implicit a Bisericii depinde de mai marii lumii şi nu de preşedinţii sau armatele unor ţări mici, mai mult sau mai puţin suverane10.

Reieşind din toate acestea, propunem ca pomenirea conducerii laice să fie una mai generală, fără a pomeni poporul şi ţara (care se pomenesc în alte cereri)11, ci numai pe conducătorii de rang naţional şi local din întreaga lume. În supunerea acestor conducători sunt armatele, poliţia, pompierii şi alte forţe de ordine, care e dificil de a fi enumerate12, dar pomenind conducătorii superiori ai acestor trupe militare şi paramilitare, ne rugăm de fapt pentru binecuvântarea activităţilor tuturor acestora.

Ar putea exista diferite formulări, dar pentru început propunem formulările de mai jos.

La ectenia mare:

Pentru toţi conducătorii de ţări, oraşe şi sate, şi pentru paşnica lor ocârmuire, Domnului să ne rugăm.

La ectenia întreită, conform textului de la I Timotei 2:2, preluat şi de anaforaua Sf. Ioan Gură de Aur:

Încă ne rugăm pentru toţi conducătorii de ţări, oraşe şi sate, ca prin ocârmuirea lor, viaţă paşnică şi netulburată să petrecem, întru toată cucernicia şi bunăcuviinţa.

Aşa cum am explicat şi mai sus, astfel de pomeniri nu exprimă comuniunea euharistică cu cei vizaţi, ci sunt cereri prin care cerem „paşnică ocârmuire” a acestor conducători, spre binele Bisericii13. Totodată considerăm că conducătorii eterodocşi sau (quasi-)atei nu pot fi pomeniţi la Proscomidie, la Intrarea Mare sau la diptice. Şi pentru a nu fi subiectivi în aprecierea ortodoxiei sau evlaviei cuiva, ne putem limita doar la pomenirile generale din ectenii şi anafora, unde sensul pomenirii este evidenţiat de textul din I Timotei 2:2, renunţând definitiv la pomenirea conducătorilor la Proscomidie şi la Intrarea Mare. Iar dacă careva din conducători sunt şi buni creştini şi-şi doresc mântuirea, Biserica se va ruga pentru ei în mod obişnuit, ca şi pentru orice alt creştin, căci funcţiile de conducere oferă responsabilităţi în plus, dar nu şi privilegii în vederea mântuirii.

Note:

1 R. TAFT, Dipticele, pp. 86, 119.

2 Cf. Codex Barberini 336 gr., în Canonul Ortodoxiei, vol. 1, p. 926. Această formulare se regăseşte şi în manuscrisele ulterioare, ajungând până în ediţiile de astăzi ale Liturghierului.

3 Aceste pomeniri au făcut ca Heruvicul să fie întrerupt în mod nefiresc, căci până atunci imnul era cântat fără întreruperi (de la „Noi care pe heruvimi” până la „Aliluia”). Există descrieri ale Intrării Mari care vorbesc despre obiceiul pomenirii împăratului şi înainte de sec. XII, dar acestea erau făcute de patriarh cu voce înceată şi numai în cele câteva catedrale şi biserici „protocolare” din Constantinopol; tocmai de aceea pomenirea nu este prevăzută în manuscrisele liturgice.

4 Despre toate acestea vezi: R. TAFT, The Great Entrance, pp. 227-234.

5 Imediat după 1453 s-a observat tendinţa de a suprima cererea pentru pomenirea conducătorilor politici, întrucât grecii nu se putea împăca cu gândul de a fi conduşi de un sultan turc, care chiar pe patriarh îl schimba ori de câte ori dorea. În scurt timp însă această criză interioară a fost depăşită şi s-au găsit diferite formule pentru a pomeni chiar şi pe aceşti conducători necreştini, iar acest compromis aparent a fost benefic Bisericii din regiuni islamizate.

6 În Biserica Ortodoxă Rusă, la Ectenia întreită, conducerea ţării este pomenită prin parafrazarea acestui text biblic şi nu cu sfârşitul specific cererilor din această ectenie: „pentru sănătatea şi mântuirea lor” – cum se face în Biserica Ortodoxă Română.

7 Subiectul este abordat de prof. I. Foundoulis în răspunsul 417 al Dialogurilor sale (vol. IV, pp. 58-61), unde se referă la adaptarea troparului „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…” şi a altor imne liturgice, în legătură cu dispariţia monarhiilor ortodoxe.

8 A se vedea Ieratikonul Patriarhiei Ecumenice, tipărit de Mănăstirea Simonos Petras (Athos) în anul 2008, unde la Anafora protosul se roagă pentru împărat şi suita lui, aşa cum se făcea înainte de 1453. La această ediţie au lucrat liturgişti destul de competenţi, care probabil profitând de faptul că acest text se citeşte în taină, în mod intenţionat au lăsat această exprimare vădit nostalgică.

9 Se au în vedere toate tipurile şi rangurile de conducere.

10 După felul în care se face politică în lume, cred că este necesar ca în rugăciunile noastre să-i avem în vedere şi pe conducătorii SUA, Germaniei, Chinei şi a altor supraputeri, a căror politică vizează în mod direct prezentul şi viitorul ţărilor ortodoxe şi al Bisericii. Este important să cerem ca Dumnezeu să-i înţelepţească spre o guvernare paşnică şi favorabilă unei vieţuiri creştine liniştite.

11 La aceeaşi concluzie ajunge şi prof. I. Foundoulis, propunând formularea: „Pentru binecredincioşii noştri conducători şi pentru oastea ce iubitoare de Hristos, Domnului să ne rugăm” (cf. Foundoulis, op. cit, p. 317). Considerăm însă că aceasta este o simplă adaptare a textului bizantin al cererii, dar nu şi o adaptare la realităţile politice globale în care trăim cu sau fără voia noastră.

12 În ultimele decenii Biserica Greciei a încercat să enumere mai multe forţe militare, ajungând să pomenească nu numai armata şi trupele de securitate, ci să menţioneze şi categoria forţelor armate: terestre, maritime şi aeriene. Diferiţi liturgişti, slujitori şi chiar simpli credincioşi din Grecia consideră pomenirea detaliată a acestora drept o exagerare.

13 Ceva asemănător avem într-o ectenie din Liturghia Sf. Iacov: „Pentru binecredincioşii şi de Dumnezeu încununaţii împăraţii noştri ortodocşi, pentru tot palatul şi pentru oastea lor, şi pentru ajutor din cer, pentru paza şi biruinţa lor, Domnului să ne rugăm” (cf. I. Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol. 5, p. 315). Cel mai probabil, această formulare reflectă tradiţia pomenirii împăratului la Ierusalim în sec. IX-X.

Răspândește:
Pagina principală  >  Documente  >  Sezione 2